Abuzul fizic și psihic nu ține cont de statutul social

Aseară am văzut ultimul episod din sezonul 4 al The Crown. Mi-a rămas un gust amar și o durere în suflet. Mi-am amintit că în copilărie aveam o ediție a unui ziar american dedicată nunții regale dintre Lady Di și prințul Charles. Era întruchiparea poveștilor din cărți. Pe atunci era greu de imaginat unde va ajunge această poveste, că sfârșitul ei nu era „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.


Există nu doar abuz fizic. Există abuz psihic, iar Lady Di a fost victima unui astfel de tratament din partea celui cu care s-a căsătorit. Tulburările de alimentație, prezentate în câteva episoade, au fost consecința acestei relații. Și nu numai. A fost prinsă în capcana familiei regale din care cu greu a reușit să iasă. Cutumele nu permiteau separarea sau divorțul. A fost singură, fără suport și înțelegere, în mijlocul unei familii care puneau Coroana mai presus de persoană. Oricare ar fi fost acea persoană.


Ani mai târziu, după ce Lady Di a murit, după ce au trecut prin doliul psihic, băieții ei au vorbit despre problemele ce țin de sănătatea mentală, despre depresie și despre rolul psihoterapiei în depășirea acestora.

25 noiembrie este Ziua Internațonală pentru eliminarea violențelor împotriva femeilor. În România violența domestică este un fenomen larg răspândit, care are la bază lipsa de educație pentru viață, lipsa educației cu scopul de a crește inteligența emoțională și, în general, dezinteresul sau lipsa de acțiune la nivel individual.

Am acordat un interviu Andreei Olteanu de la Mediafax. Parte din ce am spus găsiți aici.

Putem reduce mult din impactul acestui fenomen din societatea prin eforturile comune ale autorităților statului, ale organizațiilor neguvernamentale,ale societății civile, ale fiecăruia dintre noi. Pentru că violența domestică nu ține cont de statutul social, de conturile din bancă sau de gradul de pregătire academică. Trebuie să devenim conștienți că în fiecare minut una din trei femei suferă o formă de abuz fizic sau psihic.

„Relații sănătoase” – lansare ghid

Colegele și prietenele mele de la Asociatia Necuvinte, în colaborare cu Poliția Română, au pregătit un Ghid de „Relații sănătoase” parte din proiectul „Prevenirea agresiunilor sexuale și a recrutării adolescenților prin intermediul rețelelor de socializare” finanțat de către Ambasada Țărilor de Jos în România. Consiliul Național al Elevilor este partener educațional.

În data de 19 noiembrie 2020, cu ocazia lansării materialului educațional, partenerii proiectului au transmis câte  mesaj:

“Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România sprijină eforturile de prevenire a traficului de persoane. Acest proiect este rezultatul unui astfel de efort. Felicităm societatea civilă și Poliția Română pentru această inițiativă de creștere a gradului de conștientizare și de educare a tinerilor în legătură cu posibilele pericole pe care rețelele de socializare le pot reprezenta în contextul recrutării pentru trafic. Ambasada Regatului Țărilor de Jos salută oportunitatea creată de acest proiect pentru cooperarea dintre diverși actori activi în combaterea traficului de persoane în vederea unirii forțelor împotriva acestui fenomen global grav.” Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România

“Adolescența implică multă curiozitate, dorință intensă de a relaționa și de a fi în centrul atenției celorlalți. Din această cauză tinerii se expun pericolelor online și offline fiindcă nu tot ceea ce este captivant e și sigur iar experiențele pot avea uneori un final nefericit. Informarea corectă din surse sigure, alegerea unui anturaj potrivit și fixarea unor principii de viață, încă de la vârsta adolescenței, sunt căile către un viitor fericit și cu multe visuri împlinite.” –  Angela Chirvăsuță, Comisar șef de poliție, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, Poliția Română

“În perioada aceasta, viața noastră s-a mutat aproape complet în mediul online. Elevii sunt mai vulnerabili ca oricând în fața atacurilor virtuale. Consider că acest ghid vine ca un sprijin pentru elevii care nu știu cum să gestioneze tranziția către viața online.” –  Rareș Voicu, președintele Consiliului Național al Elevilor

Mediul online este ca o cutie a Pandorei și nu tot ce găsim la o simplă căutare pe Google este adevărat, corect sau aplicabil nouă. Anul acesta, poate mai mult ca oricând, este foarte important să știm cum ne putem proteja de pericolele din online. Și cred că este timpul să vorbim mai mult cu adolescenții despre problemele pe care le întămpină ei. Să nu mai încercăm să le impunem realitățile noastre.” Simona Voicescu, Director executiv, Asociația Necuvinte

Cea mai bună responsabilizare se face prin educație și informare. E timpul să nu ne mai ascundem în subiecte tabu, pentru că aceste subiecte constituie fragmente ale vieții și societății care sunt inevitabile. E timpul să lăsăm rușinea în spate și să le oferim tinerilor informații despre sănătate (atât fizică, cât și emoțională) și siguranță, despre drepturi și problemele cu care ne confruntăm.” – Monica Tudorache, Expert egalitate de șanse, Asociația Necuvinte

Pentru mai multe detalii despre proiect puteți accesa: Prevenirea agresiunilor sexuale și a recrutării adolescenților prin intermediul rețelelor de socializare

O Românie fără hoție. Dar cu excepții tehnocrate.

Am văzut ieri clipul electoral al USR PLUS-ului cu hoțul de biciclete care ține morală proprietarului de bicicletă. Dincolo de penibilul scriptului, m-am așezat puțin să reflectez pe subiectul hoției. Poate și pentru că m-am apucat să citesc „Hoțul interior”, o carte care tratează din perspectivă psihologică fenomenul furtului. Furt care, după cum știm, are mai multe fațete: de la furtul din bani publici până la plagiate. De la furtul electoral (că tot e mare iureș pe această temă la aproape fiecare scrutin, vă amintiți probabil de „Mașinăria lor de furt a fost mai bună ca a noastră”), până la furtul pentru conservarea vieții. De la furtul de identitate pe rețelele sociale, până la furtul de programe de computer, clipuri sau filme de pe internet. Să ridice primul piatra acela care nu luat un Windows piratat sau casete piratate de la tarabele din Romană în anii 90.

Dar nu mi-am propus să fac un eseu despre gena furtului la români sau universală. Nu mi-am propus nici să aduc explicații despre cum se întâmplă furtul în societatea românească în general, nici în clasa politică în particular.

Ce mi-am propus este să vorbesc despre utopia pe care o promite USR PLUS. Și totodată despre ipocrizia pe care o ascund liderii actuali ai formațiunii.

Una dintre primele poezii pe care le învață copiii noștri este „Cățeluș cu părul creț/Fură rața din coteț/ Și se jură că nu fură/ Dar l-am prins cu rața-n gură.” Distracția este maximă pentru cei mici pe de o parte datorită tonului cu care recită adulții versurile cu furăciosul patruped. Pe de altă parte pentru că le este foarte simplu să își imagineze crețul cu rața în gură. Realitatea este că învață că e ok să fure. Și că există și riscul să fie prins. Dar la fel de bine există și riscul să nu fie prins.

Mai avem în repertoriul național și vorba „Hoțul neprins – negustor cinstit.” Dar de ce nu e prins? Pentru că cine trebuie să îl prindă nu-și face treaba. De ce nu-și face treaba? Păi poate pentru că e mână în mână și fac prada pe jumătate. Sau poate este incompetent. Sau poate pentru că nu există vreo pedeapsă pentru incompetența sa. Sau cine știe. E ocupat cu probleme legate de rețete de tocăniță sau socată.

Dar când este prins ce se întâmplă? Se recuperează prejudiciul? După tehnocrații lui Cioloș poate că nu. Sau nu oricând. Pentru că, spre exemplu, cât au condus Guvernul nu au făcut ceea ce era de făcut pentru a pune în funcțiune Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Vor spune, culmea, că nu era mandatul lor. (Oare unde am mai auzit asta?) Că ei aveau de asigurat executivul până la următoarele alegeri. Dar că acum vor veni și vor rupe pisica-n două și vor fi reîncarnarea lui Țepeș Dracul.

Câtă vreme vom avea ADN-ul acesta trebuie să ne obișnuim cu ideea că omul are impulsul de a fura. Impuls care poate fi, în mod evident, ținut sub control prin educație. Dar stați așa. Că furtul, cum spuneam la început, poate fi de multe tipuri. Poate fi chiar furtul unui partid. Căci, până la urmă, în baza unui plan foarte bine pus la punct de tehnocrații infiltrați în USR în 2016, grup condus de Ghinea, exact asta au făcut. Au furat un partid și odată cu asta și cu tot ce au făcut timp de 3 ani de zile au furat și speranța unor generații de a avea un altfel de politică. Pentru că nu mai era loc de o altă formațiune politică nouă. Și pentru că oricum Cioloș avea un dinte că nu a fost primit în partid cu onoruri.

Să defilezi cu sloganul „O Românie fără hoție.” în timp ce „succesul” tău politic se bazează pe un furt, asta ar putea fi un mecanism de apărare cunoscut ca „formațiune reacționară”. Dar este pură ipocrizie și nimic mai mult!

Bright Sky – aplicația pentru victimele violenței domestice

Știrile ProTV 11.11.2020

De la începutul pandemiei a crescut într-un mod alarmant cazurile de violență domestică, conformdatelor furnizate de autorități.

Situația femeilor, victime ale violenței domestice, este una dramatică. În multe cazuri nu solicită ajutor de rușine sau de teamă că nu sunt luate în serios. Atunci când prin curaj și părăsesc domiciliul o fac doar cu ceea ceau pe ele, cu copiii (acolo unde sunt) și lasă în urmă tot. Ele au nevoie de consiliere juridică și psihologică, precum și de locuri sigure unde să locuiască până își potconstrui o viață normală departe de abuzatori.

Fundația Vodafone, în claborare cu Poliția Română, Asociația Necuvinte și Code for Romania au lansat aplicația Bright Sky, care poate fi descărcată gratuit de pe AppStore și Google Playstore. Conține informații despre instituțiile la care pot apela persoanele aflate într-o situație de abuz, toate organizațiile care pot oferi suport, consiliere juridică și psihologică.

Ce este foarte important de știut de femeile care se află în situația de a fi victime ale violenței domestice este că pot obține ajutor, doar să îl ceară. Că nu sunt vinovate pentru ceeace li se întâmplă. Că nu trebuie să le fie rușine. Și că viața lor și a copiilor lor, sănătatea și integritatea fizică și psihică sunt mai presus de relația abuzivă, derușinea față de familie și de societate.

Întreaga știre aici: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/bright-sky-ro-aplicatia-prin-care-femeile-abuzate-de-parteneri-pot-cere-ajutor-cum-functioneaza.html

Mulțumim, ProTV!

Cu sportivii la psihanalist

De multă vreme mă interesa ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv, fie el câștigător, fie pierzător, fie parte diintr-o echipă, fie practicant de sporturi individuale. Deși unii dintre ei ni se par zei „ai fotbalului”, „ai tenisului”, „ai basketului” etc. sunt totuși oameni ca și noi, dar al căror corp și al căror psihic funcționează în alți parametri.

Cartea „Sportivi pe divan” mi-a confirmat unele dintre ipotezele legate de ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv talentat și puternic atunci când pierde inexplicabil. Cum s-a întâmplat și uneori se mai întâmplă cu Simona Halep, despre care am scris aici. Nu am pretenția că am acoperit toate aspectele posibile, pentru că analiza am scris-o din observații, nu în urma unui interviu. Chiar și așa, am intuit destul de bine care sunt „demonii” ei și ce o împiedica în urmă cu câțiva ani să își atingă obiectivele în ciuda pregătirii fizice de înaltă clasă.

Acum pot să mă bucur că până la urmă Halep a apelat la ajutorul unui psiholog, iar rezultatele acestei munci nu au întârziat să apară. De la data acestui articol până în prezent, Simona a câștigat două Grand Slam-uri și este în continuare numărul 2 mondial.

Revenind la carte. Ricardo A. Rubinstein, psihiatru și psihanalist argentinian, în baza unor dovezi științifice creionează un tablol al sportului și un portret al sportivului dintr-o perspectivă integratoare. Corpul și psihicul, argumentează el, nu sunt separate și se influențează reciproc. De multe ori și în multe cazuri conflictele inconștiente sunt cele care susțin sau sabotează evoluția unui sportiv. Iar în cazul unor echipe, dacă liderul sau liderii nu sunt stăpâni pe ei și cad pradă fantasmelor inconștiente și a conflictelor interioare, întreaga echipă are de suferit. Un lider puternic, însă, reușește să motiveze echipa și uneori chiar să răstoarne o situație dramatică, folosindu-se nu doar de rezervele fizice și psihice ale coechipierilor, ci și de energia publicului spectator și de energia echipei adverse.

Cu o serie de exemple din istoria recentă a sportului Rubinstein întregește partea teoretică și clarifică, chiar și pentru un cititor profan, care sunt mecanismele psihice care se pun în mișcare în mintea unui sportiv. Explică care sunt factorii care contribuie la „crearea” unor zei ai fotbalului, precum Maradona. Clarifică rolul familiei în atingerea sau ratatea unor performanțe. Detaliază de ce fanii, publicul pot contribui la o victorie sau la un eșec. Cum un sportiv poate folosi energia negativă a suporterilor echipei adverse ca o motivație pentru câștig, cum a fost cazul lui Ronaldo. Nu exclude nici contribuția mass-media care, prin metaforele folosite, crează așteptări sau imagini idilice, ridică sau doboară un sportiv sau o echipă.

Mi-a plăcut și mi-a rămas în minte paralela pe care a făcut-o la un moment dat cu artiștii. El spune că ceea ce au în comun este creativitatea. Munca susținută potențează creativitatea și ambele contribuie la creșterea încrederii în sine a fiecăruia.

În timp ce terminam de citit cartea am aflat că Dinamo a pierdut al 5-lea meci consecutiv și se află la coada clasamentului. Și mă gândeam că ar trebui să își schimbe nu doar antrenorul, lotul de jucători, echipa tehnică, ci și psihologul. Sau poate mai ales psihologul. Și mergând mai departe, mă gândeam că abordarea psihodinamică în sportul românesc pare să nu își aibă locul, iar parte din această situație este datorată și școlii românești de psihologie pentru care psihanaliza nu prezintă o importanță prea mare. Rubinstein în „Sportivi pe divan” explică de ce nu doar dezvoltarea abilităților, a memoriei, a motivației ș.a.m.d. e importantă. Ci mai ales identificarea conflictelor interioare, a idealurilor fantasmate din mintea unui jucător, a unei echipe și ce fel de modele mentale crează acestea.

Este o carte pe care e bine să o citească nu doar specialiștii în domeniu, ci și sportivii, antrenorii, părinții, membrii familiei unui sportiv. Nu doar ca să înțeleagă că universul sportivului este complex, ci și să se convingă că introducerea în echipa tehnică a unui psiholog cu o pregătire psihodinamică poate fi de mare ajutor.

Și nu în ultimul rând, este o carte care motivează cititorul să deao mai mare importanță mișcării și sportului pentru sănătatea sa nu doar fizică, ci și psihică.

Lectură plăcută!

În numele mamei

Librăria Humanitas Kretzulescu are un obicei frumos de a face Bazar cu cărți pe terasa din fața ei. Am aflat săptămâna aceasta de acest lucru printr-un eveniment creat pe Facebook în care anunțau ultima ediție pentru acest an.

A fost o zi ploioasă în București, tipică sfârșitului de octombrie și început de noiembrie și mă aflam față în față cu mine negociind dacă să merg sau să nu merg. Deși fusesem foarte încântată când am dat „Going” evenimentului cu ceva zile în urmă, gândul de a ieși din casă pe vremea asta nu-mi surâdea. În plus, tot azi am primit pachetul cu cărți de la Editura Trei. Nu mai spun de cele care așteaptă cuminți să fie citite.

Mi-am zis însă „hei, oricum trebuie să mergi după apă și mâncare pentru pisici. În plus mergi cu mașina, parchezi în apropiere. E suficient să te îmbraci gros. Hai că poți.” Și cu gândul la mâncarea pentru blănoasele mele, m-am urnit din casă. Bine am făcut, întrucât până am ajuns acolo ploaia își rărise picurii și nici frigul nu prea mai era frig.

Am trecut repede peste standul cu cărți pentru copii, iar la standurile de „oameni mari” am încetinit până la suspendare timpul și mișcările. Am savurat fiecare titlu. Contemplam coperțile, imaginile, desenele și descrierile de pe spate. Luam una câte una bijuteriile care îmi atrăgeau atenția și, dacă pe unele le păstram, la altele le dădeam drumul cu greu. Îmi spuneam că e ultimul bazar anul acesta. Dar vine și anul viitor.

„În numele mamei” am ales-o ultima. Mărturisesc că m-a intrigat titlul, deși inițial mi-a atras atenția imaginea mamei cu pruncul în brațe. Am întors la coperta 4 și am găsit asta:

„În numele tatălui: așa începe semnul crucii. În numele mamei începe viața“, spune Erri de Luca în această tulburătoare repovestire a nașterii Mîntuitorului.

Interesant, mi-am spus. N-am mai stat pe gânduri și am adăugat-o teancului pe care abia îl mai țineam în mână.

În timp ce o citeam realizam că, într-adevăr, Biblia nu cuprinde vreo evanghelie scrisă de vreo femeie. Chiar și relatarea nașterii lui Iisus nu este expusă din perspectiva Fecioarei Maria. Sau Miriam, cum îi spune autorul în carte. Deși există un adevărat cult pentru Maica Domnului, în special în biserica Catolică, experiența ei ne rămâne necunoscută din scrierile recunoscute oficial. Ne sunt intermediate de bărbați. Uimitor, nu?!

Lăudabil efortul lui Erri de Luca de a scrie această scurtă lucrare. Lăudabil că un bărbat a încercat măcar să își imagineze ce se întâmplă în mintea unei tinere femei în perioada sarcinii. Reușește într-o oarecare măsură să surprindă uimirea, bucuria, așteptarea din sufletul și mintea ei. Imaginează sarcina și relația mamei cu pruncul nenăscut în acea stare de fuziune în care ea îi povestește despre lume, iar el răspunde cu mișcări pe care tot ea și le traduce.

Abia când am ajuns la cea de a treia stanță am căutat să văd dacă autorul este bărbat sau femeie. M-am surprins că gândesc: sunt prea multe verbe, prea multe lucuri despre ce se face și mai puțin despre ce se simte. O femeie simte. O viitoare mamă își imaginează pruncul, îl „vede” în stările de reverie sau în vise. Îl simte așa cum se simte pe ea. Îl simte că se mișcă și își traduce mișcările prin ceea ce și pruncul ar putea să simtă.

Cu toate acestea, m-a înduioșat imaginarea nașterii Mântuitorului din perspectiva mamei sale. Diferă de ceea ce eu îmi imaginasem la un moment dat. Dar doar în expunerea trării. Bucuria, blândețea, iertarea, binecuvântarea, credința, curajul și încrederea sunt toate acolo. Dar și durerea separării. A primei separări.

În mintea prădătorilor

Am văzut de curând filmul „Mo” al lui Radu Dragomir. Știam foarte vag despre ce este vorba. Impulsul de a-l urmări după ce HBOgo l-a introdus în ofertă a fost dat de o amintire cu Dana Rogoz într-o emisiune tv vorbind despre cum a cântat în film și despre muzica din coloana sonoră.

O poveste aparent „banală”, a unui abuz sexual exercitat de un profesor asupra elevelor sale, într-o oarecare măsură întâlnită în tot felul de articole de investigații sau reportaje pe tema abuzurilor sexuale. Filmul a venit în continuarea serialului „The Morning Show” cu o temă similară, cea a prădătorilor sexuali, dar în acest caz la locul de muncă. E interesant de urmărit dinamica scenariului pervers din mintea prădătorului, a relației cu victimele sale și de construit portretele celor doi, agresor-victimă.

Din The Morning Show mi-a rămas în minte ce spunea una dintre victime despre nevoia și așteptarea sa din relația cu cel care a abuzat-o. Căuta o relație care să îi ofere afecțiunea paternă, care presupunem că i-a lipsit. În Mo e mai clară această lipsă, tatăl victimei decedând brusc când aceasta avea 14 ani. Din firul poveștii reiese că legătura dintre ei era foarte strânsă, dovadă fiind pasiunea pentru muzică și viniluri a lui Mo, moștenită de la părintele său.

Conștient sau nu, victimele caută într-o relație cu un bărbat mai în vârstă acel tip de afecțiune paternă de care au fost private în copilărie. Aș merge puțin mai departe și aș spune că un gol de afecțiune se creează în psihicul adolescentelor atunci când tatăl este absent fizic și/sau emoțional sau atunci când tatăl nu răspunde adecvat nevoii sale de oglindire, nevoia de a fi privită și admirată de primul și poate cel mai important bărbat din viața sa de până atunci. Îmi amintesc de un articol în care un psihanalist povestea relația cu fiica sa, cum o vedea crescând, cum devenea o tânără femeie pe care o privea cu admirație și cu gândul conștient „Iată o femeie frumoasă pe care nu o voi avea niciodată.” La un asemenea grad de maturitate psihică rareori se ajunge fără o analiză. Dar în dinamica relației tată-fiică reprezintă o resursă afectivă atât de necesară pentru narcisismul sănătos al tinerei femei, o resursă care o va ajuta să aibă relații sănătoase, mature cu viitorii parteneri.

Revenind la prădători. Sunt, de regulă, adulți trecuți de 40 de ani, care au dezvoltat un întreg scenariu în mintea lor în baza experiențelor de viață. Totodată, au dezvoltat, să spunem, un organ care detectează victima de la distanță. Simte instinctiv nevoia de afecțiune paternă și acționează. Planul este întotdeauna elaborat și perfecționat cu fiecare relație. Psihopații în general au un organ psihic cu care își detectează victimele. Sunt atenți la detalii precum mersul victimelor, mimica, gesturile, tonul vocii ș.a.m.d.

Prădătorii sexuali sunt deopotrivă bun ascultători și buni povestitori. Le place să se joace cu prada, așa cum o pisică se joacă cu un șoarece sau cu o insectă pe care îi prinde: le dă senzația că sunt liberi, ca mai apoi cu o lăbuță bine plasată și extrem de agilă îi readuce în spațiul în care îi poate controla. Așa fac și prădătorii sexuali. Își folosesc forța pe care le-o conferă statutul socio-profesional, fie că sunt profesori (Mo) sau șefi (The Morning Show) pentru a crea senzația de protecție și de încredere. Folosesc vulnerabilitatea pe care victima și-o dezvăluie atunci când, câștigată fiind încrederea, povestește din particularitățile istoriei sale de viață și/sau își expun pasiunile cu exuberanță nedisimulată. Proiectează mai apoi pe prădător încrederea și idealizarea pe care nu au reușit să le consume în mod sănătos psihic în relația cu propriul părinte. Este sedusă de șarmul și grija pe care prădătorul le oferă aparent cu generozitate, iar până să-și dea seama acesta deja a intrat în jocul sexual care se încheie cu viol.

De ce nu reacționează? Reacționează. Spun nu. Spun stop. Dar fie nu sunt ascultate, fie sunt abuzate verbal. Pentru că în mintea prădătorului nu există ideea de consimțământ. Ai ajuns în casa lui, în camera lui de hotel, nu contează din ce motiv, înseamnă că ți-ai dat consimțământul. Așa gândește și așa spune ca să își justifice faptele în fața terților. El nu crede despre el că este prădător.

Astfel de situații sunt des întâlnite. De unele aflăm din presă, de altele în cabinet, arareori de la prietene sau cunoștințe. Din cele de care aflăm direct observăm gradul de rușine și de vinovăție care însoțesc povestirea. Victimele ajung mereu să creadă despre ele că sunt curve, că sunt demne de dispreț, că dacă ar afla familia le-ar respinge și îndepărta. Nu se pot privi ca victime. Spun despre ele că sunt/au fost niște proaste. Iar munca de a le aduce la o împăcare cu ele însele este una de durată care inevitabil va ajunge la vidul de afecțiune rămas din relația cu părintele. Un vid care are nevoie să fie umplut cu încredere, cu grijă, cu respect de sine, care poate schimba imaginea de sine dintr-una condamnabilă social după standardele societății într-una a unei femei puternice, independente, autonome capabilă de a avea o relație matură.

Un soi de încheiere dureros-amuzantă. De la finalul lui The Morning Show din când în când o întrebare îmi revine în minte: Dacă femeile sunt curve, bărbații sunt curvi? De unii știm că sunt prădători sexuali.

Surse foto: Facebook.