Feed on
Posts
Comments

Biografiile și autobiografiile sunt unele dintre cărțile pline de savoare pe care îmi place să le citesc. La cea a lui Freud scrisă de Peter Gay am plâns. La autobiografia lui Mark Twain, de fapt „capitole” din autobiografia sa, am râs.

Huck Finn și Tom Sawyer au fost personajele care mi-au însoțit copilăria. Îmi amintesc și acum că în momentul în care am început să le citesc aventurile mama îmi spunea râzând momentele din cărți care au impresionat-o. Și acum, dacă stăm de vorbă, își amintește și râde cu poftă.

„Capitole din autobiografia mea” dezvăluie care sunt persoanele care l-au inspirat pe Samuel Clemens, numele real al lui Twain, pentru fiecare dintre personajele cărților sale. Și aduce completări fascinante despre locurile copilăriei, despre prietenii săi, despre adulții care au jucat un rol mai mare sau mai mic în modul în care a ajuns să privească lumea. Mărturisirea că lui îi plac liliecii care populau peștera la care mergea cu prietenii să descopereaur, m-a făcut să rd și să-mi spun „Hei, Sam, dacă ai știi ce trăim noi acum din cauza liliecilor!”

Impresionante sunt durerea și sinceritatea cu care vorbește despre fiica sa preferată, Suzy, autoarea primei sale biografii. Biografie din care Twain citează ca puncte de plecare pentru amintirile pe care cu atâtă generozitate le dezvăluie în articolele ce formează capitolele autobiografiei sale. Durerea pierderii ei o transformă cu delicatețea unui tată iubitor într-o împăcare pentru amintirea ei și pentru sufletul său îndurerat.

Un foarte fin observator al naturii umane, însoțește fiecare descriere a experiențelor sale cu emoții trăite și cu observații analitice retrospective. Intrarea în freamătul duelurilor, în ciuda atitudinii sale împotriva acestei practici a vremii, modul în care și-a susținut fratele mai mare financiar și emoțional, chiar dacă acesta mergea dintr-un eșec în altul, întâlnirile cu înalți demintari ai momentului, dar și cu alți scriitori, aventurile în Europa, dar și atmosfera de familie, constant însuflețită de copii și de relația cu soția sa sunt povești de sine stătătoare care arată o personalitate complexă, vie și cu o uimitoare capacitate de autoanaliză.

Spre finalul cărții chiar spune că pentru el este o activitate constantă aceea de a se analiza în raport cu ceilalți, în raport cu cine a fost și cine își dorea să fie, cum acceptă neajunsurile personalității sale și cum pune în evidență calitățile. Dintre care cea mai importantă este consecvența față de principii. Și o constantă a vieții sale rămâne umorul pe care îl descoperă sau îl redescoperă în discursuri ținute cu decenii în urmă, pe care caută să îl pună în evidență în orice scriere, dialog sau conferință.

Recomand cu mare drag Mark Twain – „Capitole din autobiografia mea” de la Editura Herald.

Bună! Sunt Andreea, clientul tău, Vodafone!

Doresc să îți spun că azi m-am enervat cu tiza mea, ghidul meu Vodafone, care nu a reușit să înțeleagă că doresc să vorbesc cu un operator, să mă ajute să rezolv o problemă pe care eu o creasem. Da, știu, clienții sunt întotdeauna de vină, dar am riscat să găsesc puțină susținere din partea celor care se presupune că pot să ofere o soluție.

Dacă la apelul gratuit nu a fost chip să ajung să vorbesc cu un om, oricât de caldă și bună e vocea Andreei din dotare, am sunat la celălalt, taxabilul. Unde am ajuns, în sfârșit să vorbesc cu un human. Care, după ce mi-am vărsat nemulțumirile pentru că Andreea nu înțelege că vreau să vorbesc cu un om, m-a transferat la un alt human. Acest al doilea human mi-a zis că nu știe cum să mă rezolve și că mă trimite la un alt human. „Să nu închideți!” mi-a zis. Și n-am închis timp de 20 de minute taxabile cu 0,69 euro.

Înainte să se facă de juma de oră, când deja resemnarea pusese stăpânire pe mine, și după ce făcusem calculul cu cât mă vei taxa la următoarea factură, am închis. Și am sunat din nou. La același număr taxabil, unde realitatea mi-a demonstrat că pot vorbi cu un human. Și așa am ajuns la o altă tiză care în 2 minute mi-a spus ce să fac ca să rezolvăm problema cu care sunasem pe care, repet, eu o creasem.

Cele 20+ de minute în care am stat în așteptare am zis că cel mai bun lucru pe care îl am de făcut, pe lângă să îmi domolesc nervii și frustrarea, e să reflectez. Nu doar la greșeala mea din neatenție, ci la cât de important este să vorbești cu un om atunci când ai o problemă. Foarte important mi-am dat seama tot încercând să o conving pe Andreea, ghidul meu Vodafone, că vreau să vorbesc cu o ființă vie.

Îmi imaginez că sunt situații stresante pentru operatori, când sună unii, la fel de nervoși ca mine, dar care nu reușesc să se liniștească, ci cheamă tot calendarul creștin la apel. E greu. Dar totuși, un robot nu poate oferi, oricât de caldă ar fi vocea înregistrată, sentimentul că ești cât de cât înțeles. Că te aude un om că ești tâmpițică, că nu ai fost atentă când ai selectat contul în care să virezi banii de factură și s-au dus în altă parte, dar, cumva, tot la tine în ogradă. Adică, după ce că te simți vinovat pentru o greșeală, de care, altfel, vei râde peste ceva vreme, și pe care o vei avea ca reper, mai ai de înfruntat și incapacitatea robotului de a face un singur lucru: să te pună în contact cu un om.

Vodafone, dragă, Andreea, clientul tău, știe că nici la ceilalți nu e mai bine, deci e inutil să te amenințe cu rezilierea contractului. Dar ai putea face în vreun fel să ajung să vorbesc mai repede cu un om și de preferat fără să plătesc aproape încă o dată valoarea facturii pentru asta?

Țin să îi mulțumesc Andreei, omul, nu robotul, că în 2minute a ascultat, a înțeles și mi-a oferit soluție.

Concluzie: cum te ascultă un om și te liniștește, un robot nu o va putea face niciodată. Îmi pare rău, Andreea, robotul. Mergând mai departe, mi-e greu să cred că un robot ar putea conduce o psihoterapie. Dar mai știi?

În timpul campaniei pentru Casa Albă la mai multe posturi de televiziune americane și în mai multe ziare apărea Mary L. Trump vorbind despre unchiul său, președintele SUA. Am căutat pe internet și am găsit un interviu despre cartea pe care tocmai o lansase, interviu în care făcea apel la specialiștii în domeniul sănătății mentale să iasă și să vorbească despre patologiile vizibile ale lui Donald Trump.

Cartea am primit-o de la „Moș”, iar azi nu m-am lăsat până nu am terminat-o. Mary L. Trump are o licență și un master în Limba Engleză și Literatură Comparată, licență și doctorat în psihologie. Am citit scurta ei prezentare când eram pe la jumătatea cărții, pentru că m-am trezit că sunt absorbită de lectură; că sunt cu ochii minții în locurile și situațiile pe care le descrie, iar asta doar talentului său. Mărturisesc că m-au scos din ritm greșelile de tehnoredactare și îmi tot venea să pun mâna pe telefon să sun la editură să le spun să schimbe corectorul.

Mary L. Trump este fiica fratelui mai mare al lui Donald Trump, cel care a fost prima victimă a bunicului său, Fred Trump, cunoscut investitor imobiliar american. Mary reconstruiește din amintirile sale, ale mamei sale, ale bunicii și mătușilor sale atmosfera din familia Trump. Identifică principalele cauze ale disfuncționalităților din relațiile dintre ei în lipsa îndelungată a bunicii sale din viața copiilor din cauza unei boli care i-a pus viața în pericol la scurt timpdupă nașterea celui de al cincilea copil. Dar și în incapacitatea bunicului său Fred de a fi un tată bun pentru copii, de a empatiza cu suferința soției și cu durerea și spaima copiilor că își vor pierde mama.

Cei cinci copii ai familiei Trump, dintre care Donald a fost al patrulea născut și care avea 2 ani când mama sa a fost internată pentru o lungă perioadă de timp, au trăit un dublu abandon: cel al mamei spitalizate și cel al tatălui preocupat mai mult de a face bani, pentru care lucra 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Pentru Fred Trump durerea era o slăbiciune, suferința era o slăbiciune, empatia era o slăbiciune. Tot ce putea fi o urmă de umanitate era o slăbiciune. Mary L. Trump arată cum Donald a învățat de mic să fie arogant, disprețuitor, bully cu ceilați, nu ca mecanisme de apărare în fața durerii, ci ca mod de a fi care să-i aducă aprecierea și recunoașterea tatălui.

Întreaga carte argumentează de ce Donald Trump nu este nimic altceva decât propriul său produs de marketing în care tatăl său a pompat milioane și milioane de dolari. El nu este și nu a fost niciodată „un om de afaceri de succes”. Dar întregul mecanism de suprviețuire psihică pe care l-a dezvoltat în copilărie l-a perfecționat continuu reușind să păcălească bancheri, oameni de afaceri și politicieni până în momentul în care aceștia nu mai puteau să dea înapoi, ci cel mult să gestioneze situațiile de criză astfel încât să nu piardă și încrederea în instituțiile pe care le conduc, nu doar banii.

Sunt în carte pasaje care păreau să descrie politicieni români foarte vizibili în ultima perioadă. Mi-ar plăcea să pot scrie fără rețineri care sunt cei care sunt doar produse de marketing și care au prea puțin de a face cu politica și cu interesul real față de cetățeni. Dar poate că deocamdată e mai bine să îi lăsăm să vedem ce fac și mai ales cum fac.

Dar nu pot să nu mă gândesc la sănătatea mentală a celor care ne cer să avem încredere în ei și să îi votăm. Cum putem identifica care dintre ei neagă și disimulează realitatea? Pentru că nu avem acces la istoriile lor de familie. Cea mai la îndemână variantă este aceea de a avea noi o capacitate de discernământ suficient de sănătoasă încât să punem în comparație realitatea cu declarațiile pe care ei le fac. O alta ar cere mai mult efort și timp să analizăm evoluția personală, profesională, politică a fiecăruia și să vedem cât din cele declarate public sunt reale. Cum ar fi, spre exemplu, informațiile despre studii, diplome etc.

Este adevărat că nu putem face o prezentare clară și lucidă precum a făcut Mary L. Trump în cartea sa „Prea mult și niciodată destul”, nefiind în proximitatea liderilor pe o perioadă atât de lungă; practic de o viață. Dar dacă reușim să dezvoltăm „organul” nostru numit psihic suficient de mult, vom reuși să distingem între podusele de marketing de pe scena politică și cei cu adevărat interesați să producă schimbări în viața politică și în viața societății.

Mary L. Trump face o adevărată prezentare clinică de caz și poate că avem nevoie să fie mai multe de acest fel înainte de alegeri. Și asta mă duce cu gândul la o discuție despre sănătatea mentală și propunerea ca cei care candidează să treacă printr-o evaluare psihologică/psihiatrică.

Este un demers care nu poate fi pus în aplicare pentru că ar încălca în primul rând dreptul constituțional de a candida și de a fi ales. Apoi ar încălca confidențialitatea actului medical și dreptul la intimitate.

Dar ce cred că s-ar putea face este aducerea pe agenda publică a sănătății mentale în general. Dezbateri pe teme ce țin de sănătatea mentală ar putea crește interesul pentru propria analiză, care va duce la o dezvoltare a „organului” numit psihic care are capacitatea de a detecta minciuna, disimularea, frica, aroganța, înșelătoria, dar și grija, iubirea, empatia, umanitatea genuine.

Donald Trump, după cum reiese din carte, suferă de mai multe tulburări psihice care, pe fondul eșecului din alegeri, se pot agrava. Iar până în 20 ianuarie, când va trebui să părăsească Casa Albă, mai e.

Un interviu Mary L. Trump puteți citi aici.

Cartea o găsiți aici.

Sănătatea mentală este o problemă a societății moderne pe care politicul nu o ia niciodată în discuție.

Sănătatea mentală este un subiect tabu. Mai apare pe agenda zilei când o tragedie care ar fi putut fi evitată devine o știre cu care se deschid jurnalele.

Sănătatea mentală este acel tip de politică publică care necesită curaj să fie abordată.

Degeaba avem legi bune în domeniu. Degeaba avem specialiști în psihiatrie, psihologie sau psihoterapie. Degeaba avem programe de formare continuă și școli dintre cele mai bune.

E nevoie de campanii naționale de conștientizare a pericolului pe care îl reprezintă  în acest mileniu anxietatea și depresia.

OMS a avertizat de cel puțin un deceniu că anxietatea și depresia vor fi principalele cauze ale incapacității de muncă. Tehnologia a luat-o cu mult înaintea dezvoltării psihice a oamenilor.

Emoțiile sunt un moft zice mentalul colectiv. Băieții nu plâng niciodată.  Fetele sunt mai sensibile și nu trebuie luate în serios.

Trăim într-o societate cu convingeri rudimentare la acest capitol. Politicul, prea preocupat de economie, locuri de muncă și de jocuri politice este, după cum se observă în ultimele decenii, complet rupt de realitatea societății.

Colegiul Psihologilor este măcinat de lupte interne și preocupat să schimbe legea psihologului pentru a îngrădi o profesie, altminteri liberală.  În loc să lupte ca psihoterapiile să fie decontate de Casa de Asigurări de Sănătate.  De-abia acum există pe circuitul legislativ o lege a psihoterapeutului. Cât va mai dura până să fie promulgată? Depinde de politic.

Educația pe care generații întregi a primit-o este că a merge la psiholog, psihoterapeut sau psihiatru îți pune pe frunte o ștampilă pe care scrie „NEBUN”. Nimic mai fals. Nimic mai neadevărat. Și nimic mai nesănătos.

Psihicul este un organ ca oricare alt organ al corpului uman. Așa cum pentru o durere de măsea, una de cap, una de stomac sau una de articulații omul merge la specialist, așa ar trebui să se întâmple și cu durerile „sufletești”.

Depresia ucide! Dar depresia poate fi tratată.  Depresia nu se vede! Dar sunt numeroase semnale pe care le dă. Dacă am fi educați să le observăm la noi, dar mai ales la ceilalți, am salva multe vieți.

Depresia strigă după ajutor. Numai că strigătul este mut. E nevoie de multă empatie, de o inteligență emoțională crescută, de multă atenție și capacitatea de a ascultă ca să îl auzi. Dar el există. E acolo.

A cere ajutor este un act de curaj. Dacă ceri ajutor pentru mutat un dulap;  dacă ceri ajutor pentru un drum de urgență; dacă ceri ajutor pentru medicamente care dispar de pe piață; dacă ceri ajutor pentru animale; dacă ceri ajutor pentru orice de ce nu ai face-o și pentru a salva o viață, poate chiar viața ta, din cruntul iad pe care îl creează și amplifică depresia?

Scriu aceste gânduri după ce Depresia a mai făcut o victimă. O victimă care putea fi salvată dacă toate cele de mai sus ar fi fost în atenția politicului și a specialiștilor. Și dacă noi toți am da o mai mare atenție sănătății mentale.  De cele mai multe ori puterea exemplului poate salva cel puțin o viață.

Perioada sărbătorilor este una dintre cele mai grele pentru mulți dintre noi. Dată fiind și criza socială dată de pandemie, numărul tulburărilor afective crește. Nu ezitați să apelați la specialiști, să sunați la numerele de tel verde dedicate. Nu ezitați să cereți ajutor pentru voi și pentru cei apropiați. Nu ignoați semnalele.

Sănătatea mentală este o urgență națională!

 P.S.: Depresia nu ține cont de cât de mari sunt conturile bancare, nici de cât de multe bunuri materiale ai, nici de cât de mult muncești. Asta ar trebui să înțeleagă toată lumea. Ah, și nu ține nici de cât de virtuos ești în practicile bisericești.

P.S.2: Educația pentru viață trebuie să fie o materie obligatorie în școală la toate nivelurile!

Aseară am văzut ultimul episod din sezonul 4 al The Crown. Mi-a rămas un gust amar și o durere în suflet. Mi-am amintit că în copilărie aveam o ediție a unui ziar american dedicată nunții regale dintre Lady Di și prințul Charles. Era întruchiparea poveștilor din cărți. Pe atunci era greu de imaginat unde va ajunge această poveste, că sfârșitul ei nu era „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.


Există nu doar abuz fizic. Există abuz psihic, iar Lady Di a fost victima unui astfel de tratament din partea celui cu care s-a căsătorit. Tulburările de alimentație, prezentate în câteva episoade, au fost consecința acestei relații. Și nu numai. A fost prinsă în capcana familiei regale din care cu greu a reușit să iasă. Cutumele nu permiteau separarea sau divorțul. A fost singură, fără suport și înțelegere, în mijlocul unei familii care puneau Coroana mai presus de persoană. Oricare ar fi fost acea persoană.


Ani mai târziu, după ce Lady Di a murit, după ce au trecut prin doliul psihic, băieții ei au vorbit despre problemele ce țin de sănătatea mentală, despre depresie și despre rolul psihoterapiei în depășirea acestora.

25 noiembrie este Ziua Internațonală pentru eliminarea violențelor împotriva femeilor. În România violența domestică este un fenomen larg răspândit, care are la bază lipsa de educație pentru viață, lipsa educației cu scopul de a crește inteligența emoțională și, în general, dezinteresul sau lipsa de acțiune la nivel individual.

Am acordat un interviu Andreei Olteanu de la Mediafax. Parte din ce am spus găsiți aici.

Putem reduce mult din impactul acestui fenomen din societatea prin eforturile comune ale autorităților statului, ale organizațiilor neguvernamentale,ale societății civile, ale fiecăruia dintre noi. Pentru că violența domestică nu ține cont de statutul social, de conturile din bancă sau de gradul de pregătire academică. Trebuie să devenim conștienți că în fiecare minut una din trei femei suferă o formă de abuz fizic sau psihic.

Colegele și prietenele mele de la Asociatia Necuvinte, în colaborare cu Poliția Română, au pregătit un Ghid de „Relații sănătoase” parte din proiectul „Prevenirea agresiunilor sexuale și a recrutării adolescenților prin intermediul rețelelor de socializare” finanțat de către Ambasada Țărilor de Jos în România. Consiliul Național al Elevilor este partener educațional.

În data de 19 noiembrie 2020, cu ocazia lansării materialului educațional, partenerii proiectului au transmis câte  mesaj:

“Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România sprijină eforturile de prevenire a traficului de persoane. Acest proiect este rezultatul unui astfel de efort. Felicităm societatea civilă și Poliția Română pentru această inițiativă de creștere a gradului de conștientizare și de educare a tinerilor în legătură cu posibilele pericole pe care rețelele de socializare le pot reprezenta în contextul recrutării pentru trafic. Ambasada Regatului Țărilor de Jos salută oportunitatea creată de acest proiect pentru cooperarea dintre diverși actori activi în combaterea traficului de persoane în vederea unirii forțelor împotriva acestui fenomen global grav.” Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România

“Adolescența implică multă curiozitate, dorință intensă de a relaționa și de a fi în centrul atenției celorlalți. Din această cauză tinerii se expun pericolelor online și offline fiindcă nu tot ceea ce este captivant e și sigur iar experiențele pot avea uneori un final nefericit. Informarea corectă din surse sigure, alegerea unui anturaj potrivit și fixarea unor principii de viață, încă de la vârsta adolescenței, sunt căile către un viitor fericit și cu multe visuri împlinite.” –  Angela Chirvăsuță, Comisar șef de poliție, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, Poliția Română

“În perioada aceasta, viața noastră s-a mutat aproape complet în mediul online. Elevii sunt mai vulnerabili ca oricând în fața atacurilor virtuale. Consider că acest ghid vine ca un sprijin pentru elevii care nu știu cum să gestioneze tranziția către viața online.” –  Rareș Voicu, președintele Consiliului Național al Elevilor

Mediul online este ca o cutie a Pandorei și nu tot ce găsim la o simplă căutare pe Google este adevărat, corect sau aplicabil nouă. Anul acesta, poate mai mult ca oricând, este foarte important să știm cum ne putem proteja de pericolele din online. Și cred că este timpul să vorbim mai mult cu adolescenții despre problemele pe care le întămpină ei. Să nu mai încercăm să le impunem realitățile noastre.” Simona Voicescu, Director executiv, Asociația Necuvinte

Cea mai bună responsabilizare se face prin educație și informare. E timpul să nu ne mai ascundem în subiecte tabu, pentru că aceste subiecte constituie fragmente ale vieții și societății care sunt inevitabile. E timpul să lăsăm rușinea în spate și să le oferim tinerilor informații despre sănătate (atât fizică, cât și emoțională) și siguranță, despre drepturi și problemele cu care ne confruntăm.” – Monica Tudorache, Expert egalitate de șanse, Asociația Necuvinte

Pentru mai multe detalii despre proiect puteți accesa: Prevenirea agresiunilor sexuale și a recrutării adolescenților prin intermediul rețelelor de socializare

Am văzut ieri clipul electoral al USR PLUS-ului cu hoțul de biciclete care ține morală proprietarului de bicicletă. Dincolo de penibilul scriptului, m-am așezat puțin să reflectez pe subiectul hoției. Poate și pentru că m-am apucat să citesc „Hoțul interior”, o carte care tratează din perspectivă psihologică fenomenul furtului. Furt care, după cum știm, are mai multe fațete: de la furtul din bani publici până la plagiate. De la furtul electoral (că tot e mare iureș pe această temă la aproape fiecare scrutin, vă amintiți probabil de „Mașinăria lor de furt a fost mai bună ca a noastră”), până la furtul pentru conservarea vieții. De la furtul de identitate pe rețelele sociale, până la furtul de programe de computer, clipuri sau filme de pe internet. Să ridice primul piatra acela care nu luat un Windows piratat sau casete piratate de la tarabele din Romană în anii 90.

Dar nu mi-am propus să fac un eseu despre gena furtului la români sau universală. Nu mi-am propus nici să aduc explicații despre cum se întâmplă furtul în societatea românească în general, nici în clasa politică în particular.

Ce mi-am propus este să vorbesc despre utopia pe care o promite USR PLUS. Și totodată despre ipocrizia pe care o ascund liderii actuali ai formațiunii.

Una dintre primele poezii pe care le învață copiii noștri este „Cățeluș cu părul creț/Fură rața din coteț/ Și se jură că nu fură/ Dar l-am prins cu rața-n gură.” Distracția este maximă pentru cei mici pe de o parte datorită tonului cu care recită adulții versurile cu furăciosul patruped. Pe de altă parte pentru că le este foarte simplu să își imagineze crețul cu rața în gură. Realitatea este că învață că e ok să fure. Și că există și riscul să fie prins. Dar la fel de bine există și riscul să nu fie prins.

Mai avem în repertoriul național și vorba „Hoțul neprins – negustor cinstit.” Dar de ce nu e prins? Pentru că cine trebuie să îl prindă nu-și face treaba. De ce nu-și face treaba? Păi poate pentru că e mână în mână și fac prada pe jumătate. Sau poate este incompetent. Sau poate pentru că nu există vreo pedeapsă pentru incompetența sa. Sau cine știe. E ocupat cu probleme legate de rețete de tocăniță sau socată.

Dar când este prins ce se întâmplă? Se recuperează prejudiciul? După tehnocrații lui Cioloș poate că nu. Sau nu oricând. Pentru că, spre exemplu, cât au condus Guvernul nu au făcut ceea ce era de făcut pentru a pune în funcțiune Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Vor spune, culmea, că nu era mandatul lor. (Oare unde am mai auzit asta?) Că ei aveau de asigurat executivul până la următoarele alegeri. Dar că acum vor veni și vor rupe pisica-n două și vor fi reîncarnarea lui Țepeș Dracul.

Câtă vreme vom avea ADN-ul acesta trebuie să ne obișnuim cu ideea că omul are impulsul de a fura. Impuls care poate fi, în mod evident, ținut sub control prin educație. Dar stați așa. Că furtul, cum spuneam la început, poate fi de multe tipuri. Poate fi chiar furtul unui partid. Căci, până la urmă, în baza unui plan foarte bine pus la punct de tehnocrații infiltrați în USR în 2016, grup condus de Ghinea, exact asta au făcut. Au furat un partid și odată cu asta și cu tot ce au făcut timp de 3 ani de zile au furat și speranța unor generații de a avea un altfel de politică. Pentru că nu mai era loc de o altă formațiune politică nouă. Și pentru că oricum Cioloș avea un dinte că nu a fost primit în partid cu onoruri.

Să defilezi cu sloganul „O Românie fără hoție.” în timp ce „succesul” tău politic se bazează pe un furt, asta ar putea fi un mecanism de apărare cunoscut ca „formațiune reacționară”. Dar este pură ipocrizie și nimic mai mult!

Older Posts »