Am vrut sa scriu inca de duminica noapte, imediat ce am ajuns acasa, despre concertul celor de la Devilish Presley din Fire.
Am fost absolut socata cum doi oameni (un el si o ea) au reusit ca timp de 50 de minute sa nu stea locului o clipa, sa fie parca conectati la 2-20 in permanenta. El a cantat cu chitara, ea cu basul. Restul a fost suplimentat de tehnica moderna.
Au cantat amandoi cu vocile. El londonez. Ea australianca. El tot timpul prin public cu chitara. Ea in permanenta agitata pe scena.
S-au prezentat de credeai ca sunt pe Wembley in afata zeci de mii de spectatori. La un moment dat Roxanica a remarcat: “acum imi dau seama cine este partea feminina si cine partea masculina din trupa asta!”. Amandoua am ajuns la concluzia ca ea a imprumutat (sau le-a luat de-abinelea) toate cojones-urile din neamul ei si probabil ca si de pe la prieteni si vecini. A fost incredibila.
In acea seara s-a facut “lumina” si in teoria mea cu “ce le lipseste trupelor noastre sa aibe succes indiferent de context”. Ei bine le lipseste energia, trairea, atitudinea, sentimentul ca trebuie sa dea totul din ei la fiecare concert si sa nu se comporte ca la o “repetitie cu public”. Ai nostri se iau mult prea in serios si uita de multe ori ca s-au apucat de muzica din pasiune. Si ca pasiunea se face cu daruire totala. E ca si cum ai iubi pe cineva dar pe jumatate. Ca inca nu stii exact toata “teoria”.
Sunt si exceptii. Primul pe lista: Adrian Despot!
