Duminica am fost la Dj Premier, eveniment organizat de partenerii mei Soundcheck si Bring The Noise, la The Silver Church. a fost ceva lume, au fost vedete, au fost artisti multi pe scena… Locul in cotninuare mi se pare extraordinar (in ciuda obiectelor de decor care sunt departe de a fi pe gustul meu in totalitate).
El, Dj Premier, foarte simpatic si lipsit total de aerele vedetei venite din America in lumea a 3-a, dupa ce ca a stat doua ore si jumtate la platane si i-a facut pe cei prezenti sa uite de faptul ca era duminica si ca a doua zi urma sa inceapa o noua saptamana, a stat si a dat autografe si s-a fotografiat cu toti cei prezenti, pana la ultimul. Fara sa cracneasca. Si managerul (un negru cu rasta in cap, urias dar foarte jovial) la fel.
Ieri mi-am amintit privirile unora dintre vedetele autohtone prezente la eveniment. Fetele lor erau incruntate mai tot timpul cand nu se aflau pe scena, transmiteau tristete si frustrare si arareori bucuria ca se afla in preajma unuia om pe care il stimeaza si pe care probabil “il studiaza” in intimitatea studiorilor sau caselor propri, dar mai ales bucuria ca muzica lor este cunoscuta si unele piese recunoscute.
Aceasta privire o intalnesti la majoritatea artistilor nostri, o privire blazata si lipsita de sclipirea de bucurie ca macar te stie lumea, ca vin oameni la tine sa te felicite pentru ce faci, bucuria ca existi si ca poti face ce iti place.
Este o privire acuzatoare si plina de lamentari: nu avem public, tara e cum e, nu poti trai din muzica, suntem prea batrani, toata lumea e de vina, nimeni nu ne intelege.
Si totusi, stiu cel putin doi oameni in domeniu, care, desi se plang cu voce tare de toate cele de mai sus, se iau la lupta cu sistemul, piept la piept, risca, si uneori dand cu pumnul in masa, au in privire o vioiciune si o pofta de a face altfel de lucruri, care te molipseste vrei nu vrei.
Sa ne plangem propun, dar hai sa si facem ceva 
