Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.
Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.
Citeste in continuare aici.
