Astazi am fost facuta K.O. Am ramas fara cuvinte vreo juma’ de ora, fiind incapabila sa gandesc, sa pun doua idei cap la cap, sa imi dau seama ce simt, sa definesc toate emotiile care au aparut de undeva, de nu stiu unde!
Am fost luata total pe nepregatite.
Am vazut la un moment dat la Nico un post numit “Un fragment din spirala vietii mele”! Mi-am zis in gand: ufff… iar a scris ceva super mega pozitiv, iar eu am atatea de facut. Hai ca citesc mai tarziu!” Dar un CEVA nu ma lasa. Asa ca am renuntat la ce faceam si m-am pus sa citesc.
Citeam cuvant cu cuvant. Am recitit de trei ori. Chiar daca erau indicii ca scria despre mine, am dat totusi click pe linkuri. Sa fiu sigura. Am recitit de trei ori. Am ramas fara aer. Nu stiam daca sa plang sau nu. Am inceput sa tremur. Am simtit ca ceva in interiorul meu s-a zdruncinat din temelie. Mi-am facut curaj sa plec din casa sa iau copilul de la gradinita. Pe drum cautam cuvinte sa leg in propozitii scurte sa-i trimit mesaj ei, Nicoletei. N-am prea gasit.
Si m-am intrebat (pentru a nu stiu cata oara!): ce este atat de greu sa citesc si sa “primesc” in fiinta mea asa ceva?!
Intr-un tarziu am realizat! De cand ma stiu am cautat recunostinta in locuri si in oameni care nu erau dispusi sa ofere. Si am suferit! Am inceput sa ma obisnuiesc cu altfel de “aprecieri”. Si m-am obisnuit atat de mult incat aproape ca ma identificam cu ele!
Cu ce e rau, cu ce se spune rau despre noi, ne obisnuim repede. Suferim, dar gasim o cale sa “negociem” cu asta. Dar e al naibii de greu de digerat cand cineva spune ceva atat de frumos despre tine! E greu, pentru ca nu ne-am obisnuit urechile sa auda vorbe frumoase de la alti oameni decat cei de la care vrem sa le auzim. Ne incapatanam atat de tare sa ii determinam pe unii sau pe altii sa ne spuna cat de importanti suntem pentru ei, dar nu primim ceea ce dorim si suferim. Dar cand te opresti sa mai cauti si sa mai ceri, primesti PLOCONUL DE RECUNOSTINTA in momentul in care te astepti cel mai putin si de la cineva important pentru tine, despre care stii ca iti este aproape “no matter what!”
Da! Asta sunt eu: am cautat acolo unde nu era cazul! Am cerut, am implorat, am dat nervoasa din picioare, am plans, am facut crize, am plecat, am suferit… si ….
Sunt atat de coplesita, incat iar am inceput sa tremur, sa imi dea lacrimile, iar au inceput emotiile si cuvintele sa se miste haotic!
Te iubesc, Nico! Pur si simplu!
P.S.: Vineri m-am bucurat ca un copil pentru increderea si incurajarile pe care mi le-ai dat, din nou, pentru a nu stiu cata oara….
