Influenţa tendinţelor inconştiente asupra preferinţelor muzicale

muzica si inconstientAcest text reprezinta o parte, poate cea mai interesanta, din lucrearea mea de licenta. Public introducerea, o sectiune din partea de teorie si concluziile lucrarii. O Varianta intermediara a titlului a fost “Muzica – formatiune de compromis”. Multumesc inca o data celor care au participat la realizarea acestei lucrari prin participarea la sesiunile de testare.

 Introducere

Din cele mai vechi timpuri muzica face parte din viaţa oamenilor. Pentru Platon, muzica era un indicator al educaţiei, al sufletului, frumos sau urât. În Legile sale, referindu-se atât la natura omului cât şi la educaţia pe care o primeşte, marele filosof spunea că prin dans şi muzică se pot remarca calităţile sufleteşti ale oamenilor. Astfel „Deoarece dansul şi cântecul nu sunt decât nişte imitaţii ale moravurilor, decât o pictură a acţiunilor oamenilor, a caracterelor lor şi a diferitelor situaţii în care se află, e necesar ca aceia, care aud vorbe şi cântece sau care văd dansuri asemănătoare caracterului pe care l-au primit de la natură sau de la educaţie sau şi de la una şi de la cealaltă, să găsească plăcere în ele, să le laude şi să spună despre ele că sunt frumoase; şi, e firesc lucru, din contră, ca aceia care au un caracter, moravuri sau oarecare deprinderi opuse lor, să nu poată nici să se bucure de ele, nici să le laude, fiind siliţi să le numească urâte”. (Platon, 2010, p. 71).  Primordial în alegerea unui gen de act artistic, in viziunea platoniană, este gradul de plăcere sau neplăcere pe care îl resimte privitorul/ascultătorul. Astfel, imaginând o petrecere publică, destinată oricăruia dintre zeii greci, Atenianul lui Platon face o deosebire de preferinţe artistice funcţie de vârsta spectatorilor şi de gradul de educaţie. Copiii vor alege „pe cel ce va fi făcut scamatorii […] băieţii mai mari vor decide pentru cel ce va juca comedie, iar femeile mai educate, tinerii precum şi cea mai mare parte a privitorilor, pentru tragic […] Cât priveşte pe noi, bătrânii, este sigur că vom simţi mai multă plăcere să ascultăm vreun rapsod recitând cum trebuie Iliada şi Odiseea, sau oarecare bucăţi din Hesoid şi că i-am da acestuia un premiu.” (Platon, 2010, p. 75).

De la Platon până la Freud, şi de la Freud până în prezent, exprimarea trăirilor interioare prin intermediul muzicii a cunoscut o creştere şi ca expunere, şi ca varietate de prezentare.

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu de cercetare privind legătura între  trăsăturile de personalitate, structurile psihice şi stilul de muzică preferat. Am plecat de la ipoteza că fiecare persoană are o preferinţă aparte faţă de un gen muzical sau altul funcţie de emoţiile pe care le trezeşte în ea. Am mers pe structura logică a formării viselor, aşa cum a fost descrisă de Freud, şi anume că preferinţele muzicale reprezintă conţinutul manifest al conţinuturilor latente din inconştient.

Cercetările în domeniu, de până acum, au avut ca punct de plecare Teoria Personalităţii „Big Five”, şi au fost aplicate unor subiecţi adolescenţi, considerându-se că această perioadă de dezvoltare umană este cea în care trăsăturile de personalitate se definitivează, iar muzica, ca alegere, oglindeşte nevoile fundamentale ale personalităţii, precum identitatea proprie, apartenenţa la un anumit grup social, opiniile legate de viaţă personală, carieră, aspiraţii.

În România, sunt cunoscute studiile cu privire la impactul muzicii asupra fiinţei umane ale Prof. Dr. Ioan Bradu Iamandescu, care au vizat efectul benefic al muzicii asupra stării de sănătate, efectul tămăduitor al muzicii în diferite afecţiuni şi boli cronice, dar şi îmbunătăţirea performanţelor intelectuale.

În studiul nostru am pornit de la stilul de muzică către tipul de personalitate şi structurile interne perturbate. Am presupus că muzica rock este preferată de persoane cu tendinţe agresive, muzica pop-dance este preferată de persoanele cu perturbări narcisice de personalitate, în timp ce muzica electronică este ascultată în special de persoanele înclinate spre reverie.

Ca metode de cercetare am folosit o baterie de teste proiective. Motivaţia acestei alegeri este legată de beneficiile pe care le aduc metodele proiective în cercetarea psihicului uman. Am mizat pe faptul că subiecţii nu pot păcăli, chiar dacă există posibilitatea de a opune rezistenţă, şi că, întocmai precum în situaţia psihanalitică, subiecţii au libertatea cea mai mare de a răspunde, deşi aceasta este percepută ca fiind o constrângere.

Factorul vârstă şi experienţa de viaţă s-au dovedit importante în rezultatele studiului. Dacă la subiecţii tineri alegerile au fost clare, bine formulate şi cu rezultate elocvente pentru validarea ipotezelor, la persoanele mature, s-a observat o tendinţă de lărgire a spectrului muzical. Studiul a mai arătat că există o tendinţă majoră care determină alegerea unui stil muzical, dar că, de cele mai multe ori, un cumul de factori inconştienţi determină orientarea spre un anumit stil muzical sau altul.

Muzica face parte din viaţa omului modern, indiferent de alegerile personale. Fie că se află acasă, la birou, în trafic, în mijloacele de transport în comun, la petreceri sau la restaurant, oamenii sunt înconjuraţi de muzică. Evoluţia tehnologiei a facilitat accesul la informaţie, la cultură, şi implicit la muzică. Dezvoltarea industriei muzicale a mers mână în mână cu dezvoltarea tehnologiei, radiourile, televiziunea şi de curând internetul fiind principalele canale de acces la produsele artistice. Mai mult decât atât, aparatura pe care majoritatea oamenilor o foloseşte acasă permite alegerea conştientă a muzicii, funcţie de motivaţiile personale: de la distracţie până la fundal sonor pentru activităţile curente.

Alegerea acestui subiect de cercetare a venit în mod firesc după cea iniţială,  „Agresivitate şi depresie”, şi a fost motivat de cele aproape două decenii de activitate în industria muzicală, ca jurnalist şi ca impresar artistic. Am presupus, pornind de la cazul personal, că alegerea stilului rock ca preferinţă principală este asociată cu starea de agresivitate inconştientă. Muzica rock, ca şi muzica hip-hop, au un puternic caracter social, mesajul fiind adesea agresiv, ilustrat atât de versuri cât şi de limbajul paraverbal. Iniţial studiul presupunea şi cercetarea ascultătorilor de hip-hop în aceeaşi categorie cu muzica rock. Am renunţat la el în urma unei conversaţii private cu o persoană din industria muzicală românească, care mi-a pus la dispoziţie informaţiile unei cercetări interne pe care a realizat-o cu scopul punerii la punct a unei campanii de promovare pentru unul dintre numele sonore al peisajului hip-hop românesc. A descoperit că acest gen de muzică este ascultat în special în zonele rurale, în egală măsură cu preferinţa pentru manele ale locuitorilor din mediul rural. Din acelaşi studiu intern a reieşit că ascultătorii de muzică rock provin din mediul urban, au un coeficient de inteligenţă ridicat, studii medii şi superioare, venituri medii şi mari. Împărţirea subgenurilor se face funcţie de sex (femeile preferă genul mai romantic, mai puţin agresiv, în timp ce bărbaţii preferă sub genurile dure de tipul heavy-metal) şi funcţie de vârstă (cei tineri preferă subgenul alternativ sau brut, în timp ce adulţii preferă muzică tinereţii lor, fiind de altfel, şi principalii cumpărători de muzică, păstrând nostalgia „produsului” finit”). Sunt fideli unui anumit artist sau subgen.

Ascultătorii de muzică pop-dance sunt larg răspândiţi atât în mediul rural cât şi urban, cu studii medii şi superioare, şi venituri medii şi mari. Nu sunt fideli unui anumit artist, migrând cu uşurinţă de la unul la altul, funcţie de popularitate. Pentru ei muzica este asociată cu starea de veselie, relaxare, fără provocări de natură cognitivă.

Ascultătorii de electronică sunt în general „hipsteri”, consumatori de stupefiante. Muzica, fiind una repetitivă şi fără armonii, linii melodice, pare să fie un accesoriu pentru stările de reverie. Spre deosebire de consumatorii din celelalte categorii, ei par să nu trăiască muzica în sine. Sunt prin excelenţă urbani. Cu venituri medii spre mari, dar care nu cumpără muzică şi sunt mari utilizatori de tehnologie modernă.

Până în urmă cu câteva decenii, cercetările legate de modul în care muzica influenţează personalitatea şi care sunt motivaţiile oamenilor de a prefera un anumit gen de muzică sau altul, au fost sporadice. Peter J. Rentfrow şi Samuel D. Gosling afirmă în introducerea articolului pe care l-au publicat în „Journal of Personality and Social Psychology” în 2013, că între anii 1965 şi 2002, în aproximativ 11.000 articole de specialitate publicate, muzica a fost un termen de indexare sau subiect principal în doar şapte articole. Renumitul psiholog Razmond Cattell, unul dintre autorii Teoriei Personalităţii „Big Five” remarca „Este atât de puternic efectul muzicii… este surprinzător faptul că în istoria psihologiei şi a psihoterapiei sunt atât de puţine referinţe experimentale sau speculative în folosirea muzicii” (Rentfrow, J., Gosling, D. S., 2003)

Se pune întrebarea ce anume îl determină pe adultul secolului XXI să prefere un anumit gen muzical sau anumiţi artişti? Care sunt motivaţiile conştiente în alegerea unui anumit gen muzical?  Prin motivaţiile conştiente se satisface o nevoie inconştientă sau se compensează o lipsă? Prin audierea anumitor melodii, genuri muzicale sau artişti se indentifică şi se exprimă cu o mai mare uşurinţă emoţiile? Are muzica un efect catarhic pentru conflictele interne?

Freud spunea despre sine că este afon. Dar avea o slăbiciune faţă de spectacolele de operă, în care vedea scenariul unui travaliu psihanalitic, manifestarea inconştientului, apariţia conflictului şi catharsisul. (Gay, P., 2012, p. 304). În psihanaliză actul artistic este un rezultat al „sublimării”.  Pentru Jung, muzica reprezenta o „mişcare, dezvoltare şi o transformare a motivelor inconştientului colectiv”. (Skar, P. 2002).

Patricia Skar, psiholog analist, în articolul său „The Goal as process. Music and the search of the Self”, în calitate de fost muzician profesionist, afirmă că „procesul de învăţare a unei compoziţii muzicale necesită un dialog între conştient şi inconştient, un proces asemănător cu procesul de individuaţie” (Skar, P. 2002).

  Definiţii şi caracteristici ale muzicii

Muzica este definită, conform DEX,  a fi „arta de a exprima armonios idei, sentimente, stări psihice în imagini sonore.” Compozitorii şi interpreţii o consideră un mod de viaţă, o cale de exprimare a trăirilor personale. Din discuţiile private şi din interviurile pe care le-am realizat dea-lungul anilor cu artişti români sau internaţionali, a reieşit că pentru fiecare în parte muzica ţine de stare, de starea de spirit, de disponibilitatea mentală de a crea şi de a transmite emoţii şi gânduri. Fiecare produs final al creaţiei, operele artistice, melodiile sunt o oglindă a unei stări sufleteşti pe care artistul compozitor o are în procesul de creaţie. Pe parcursul practicării meseriei de impresar, am fost martoră la „naşterea” şi dezvoltarea până la maturitate, concretizat în albume, a mai multor piese muzicale. Urmărindu-i pe artişti în procesul de creaţie şi din conversaţiile pe care le-am avut, reieşea că în acele momente se află „într-un soi de transă”, în care „muzica parcă trece prin mine”. În termeni psihanalitici, am putea spune că în momentul creaţiei comunicarea dintre conştient şi inconştient este liberă, mare.

Puterea muzicii de a trezi o stare afectivă este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Se cunoaşte faptul că muzica este importantă în viaţa fiinţei umane încă din perioada de dezvoltare intrauterină. Specialiştii recomandă femeilor însărcinate să asculte cât mai multă muzică veselă, liniştitoare, pentru a menţine o stare de spirit pozitivă, optimistă, pe care să o transmită şi fătului. Cercetările au demonstrat că încă din primele zile de viaţă bebeluşii reacţionează la glasul mamei şi la muzica pe care o „recunosc” ca fiind familiară din perioada intrauterină.

În introducerea lucrării „Dimensiunea psihologică a muzicii”, Ion Gagim afirmă că începutul muzicii se află „în conştiinţa umană – nu în voce, nici în degete, nici chiar în auz, ci în profunzimile insondabile ale Eu-lui.”, pentru că „muzica se naşte în suflet şi este adresată sufletului, vorba lui George Enescu”. (Gagim, I. 2003, p. 7). Gagim dedică un capitol întreg relaţiei pe care omul o are cu muzica şi ce rol şi semnificaţie au cântecele în viaţa intimă şi în viaţa relaţională a fiinţei umane.

Muzica, prin produsul său concret – cântecul, este o declaraţie de dragoste (cu referire la predecesorii speciei umane, care îşi manifestau trăirile afective prin sunete muzicale, înainte de a dezvolta aptitudinea vorbirii, la cavalerii medievali care cântau serenade sub balcoanele iubitelor, şi nu în ultimul rând la întregul folclor al tuturor popoarelor care conţin numeroase cântece de dragoste), mijloc de soluţionare a problemelor vitale, de stat şi politice (în antichitate cântecele erau modalităţi de a transmite mai departe acte eroice; se cântau legile statului; un cântăreţ a potolit o revoltă socială în Sparta; doicile cântau arii pentru liniştirea copiilor ce trebuiau alăptaţi etc.), ca armă (cântecele militare încurajează şi îmbărbătează), ca mijloc de cunoaştere a omului (în timpul cântului omul devine el însuşi).

Ca mijloc de tratament, muzica este folosită din cele mai vechi timpuri: un papirus egiptean conţinea o reţetă de tratament prin muzică a sterilităţii femeii, Hipocrat care trata insomniile cu ajutorul lirei sale, Democrit care vedea în muzică un mijloc specific împotriva unor tipuri grave de deviere mintală, Pitagora şi Aristotel care recomandau cântecul şi cântul pentru tratarea bolilor psihice.

Relaţia intimă dintre muzică şi psihic este caracterizată de interacţiune şi intercondiţionare, iar repercusiunile sunt definitorii pentru ambele părţi. Muzica este o emanaţie a sufletului, iar psihicul îşi datorează existenţa în sens considerabil muzicii. Muzica influenţează puternic psihicul pentru că influenţează procesele interioare de importanţă vitală, atât fiziologice cât şi psihice. „Acţiunea muzicii asupra psihicului este de natură constitutivă pentru că poartă un caracter complex (în detalii) şi total (în ansamblu), începând cu nivelul psihosomatic şi încheind cu cel metapsihologic; ea pune în aplicaţie întregul univers interior, de la stări afective uşoare la stări de meditaţie profundă.” (Gagim, I, 2003, p. 114).

În introducerea pentru lucrarea „Psihologia folclorului muzical”, Ghizela Suliţeanu afirmă că „Satisfacţia emoţională a percepţiei muzicii se manifestă în primul rând ca o reacţie neintenţionată primară, pe care o putem socoti şi ca o caracteristică a percepţiei artei în general”. „Muzica”, continuă autoarea, „este mai mult decât toate celelalte arte, depăşeşte deseori această stare de reacţie emoţională, oarecum difuză, influenţând şi determinând, după caz, diferite atitudini psihosomatice mai complexe.”(Suliţeanu, G., 1980, p. 20).            În aceeaşi lucrare găsim câteva definiţii date muzicii. Astfel, pentru M. Fetis muzica este „arta de a emoţiona, prin combinarea sunetelor”, pentru Serov „muzica este limbajul sufletului, reflectarea transformărilor psihologice, reflectarea vieţii noastre spirituale”, pentru Lunacearski ea este „arta cea mai subiectivă, care oglindeşte cu maximă forţă şi diversitate viaţa interioară, dinamica emoţiilor, sentimentelor şi pasiunilor.”

În realizarea, interpretarea şi ascultarea muzicii, factorul psihologic deţine un rol important. Predispoziţiile muzicale naturale sau educate ale muzicianului şi ale ascultătorului sunt în strânsă legătură cu starea psihică declanşată de activitatea muzicală. Relaţia cu muzica, fie că este privită din perspectiva compozitorului sau a interpretului, fie din perspectiva ascultătorului, poate fi interpretată fie printr-o stare afectivă pasivă, pozitivă sau negativă, fie printr-o participare activă, intens conştientă, cu referire la cunoştinţele muzicale anterioare şi acţionând în dependenţă de acestea.

În lucrarea „Freud şi muzica”, Anne Cain şi Jacques Cain pornesc cercetarea cu întrebarea dacă există o incompatibilitate între psihanaliză şi muzică, plecând de la relaţia pe care părintele psihanalizei declara că o are cu muzica. Ei remarcă faptul că „obiectul muzicii şi cel al psihanalizei au în comun faptul că se definesc prin impresia care persistă după dispariţia lor” şi descoperă xă din vocabularul comun al celor două ştiinţe fac parte „repetiţia şi interpretarea”. (Cain, A, Cain, J., 1997, p. 13)

Psihanaliza şi muzica au în comun mai multe aspecte care ţin de latură cognitivă sau afectivă. În ambele sunt implicate mecanisme psihice şi în ambele este important nivelul tipului de plăcere. Cain remarcă că atât în muzică, cât şi în psihanaliză, se regăsesc sensibilitatea şi simţul estetic, emoţia în devenirea ei, izbucnirea spontană, plăcerea pură, gândirea mai mult sau mai puţin ordonată.

Zgomotele cotidiene, claxoane, sirene ale salvărilor sau bătutul cuielor în pereţi de către vecini, trezesc în fiecare persoană emoţii variate, stări de anxietate, nervozitate sau agresivitate. Un efect similar îl are şi muzica. Uneori, melodiile ascultate retrezesc amintiri din diferite etape ale istoriei personale, momente încărcate afectiv. Relaţiile pe care oamenii le au cu muzica sunt variate şi pun în evidenţă diferite mecanisme psihice de apărare, de regresie, de identificare (cu artistul sau cu mesajul), formaţiuni reacţionale (o persoană agresivă ascultă muzică liniştitoare, condamnând stilurile agresive) sau raţionalizarea. Actul artistic, în termeni psihanalitici, reprezintă, ca mecanism de apărare, sublimarea. Conflictele interioare ale celui care compune sau interpretează o anumită melodie, îşi găsesc rezolvarea prin însuşi actul de creaţie.

Am putea spune că relaţia pe care oamenii o au cu muzică este în două sensuri, dinspre exterior, când muzica acţionează ca un stimul, sau din interior, când tendinţele inconştiente determină alegerile conştiente pentru anumite genuri şi subgenuri de muzică ca o formă de compromis pentru conţinuturile inconştientului, muzica fiind conţinutul manifest prin intermediul căruia se exprimă un conţinut latent.

Muzica poate transmite o varietate infinită de emoţii subtile şi primitive. Este limbajul universal al emoţiilor umane, de a exprima ce este de neexprimat prin cuvinte. Kohut nota că puterea muzicii de a pătrunde până la experienţele emoţionale arhaice derivă din facilitarea subtilă a regresiei prin modurile extra verbale ale funcţiei psihice. Aceste stări ale artistului pot fi comunicate într-un mod care invită ascultătorul să simtă ca artistul, sau pot fi aruncate pe ascultător, comunicate în anumite contexte ce pot fi considerate că funcţionează ca o identificare proiectivă. Muzica poate exprima o gamă largă de emoţii şi angajează modalităţi diferite calitativ de a fi comunicate. (Brog, M.A., 2002).

Patricia Skar afirmă că „valorile emoţionale par să fie fixate şi ne putem imagina că ar putea intra în conflict cu sentimente care vor să se mişte, să se dezvolte şi să se transforme. Deci, în cazul în care ascultăm muzică iniţial ne conectează la procesele noastre inconştiente, şi se întâmpla acest fenomen pentru că procesele interne, reprezentate de melodie, armonie, ritm, tempo şi toate formele pe care le îmbracă muzica, sunt arhetipale în natură, şi ne conectează la straturile arhetipale profunde din propria noastră natură.” (Skar, P., 2002)

Psihoterapeuta Suzanne B. Hanser afirmă că a folosi muzica în terapie înseamnă a scoate la lumină latura creativă existentă în fiecare persoană pe care o întâlneşte. Fiecare om are propria sa muzică, acea parte din fiinţa sa care este complet liberă, acea parte care cântă şi are un ritm. „Toţi avem această muzică în noi!” Când suntem incapabili să gândim, să vorbim, să ne mişcăm sau să fim cine ştim că putem fi, noi avem muzica din noi care ne ajută să ne exprimăm şi să comunicăm, să ne simţim bine, să ne mişcăm, adesea profund şi întotdeauna natural. (Hanser, B.S., 2005, p.1). Conform Asociaţiei Americane de Terapie prin muzică, activitatea psihoterapeuţilor are efecte majore în terapiile cu copii cu probleme de dezvoltare psihică, deviaţii de comportament, perturbări emoţionale, probleme psihice, probleme de adaptare în colectivitate, afecţiuni ale vederii şi auzului, de vorbire, probleme neurologice (atât la copii cât şi la adulţi), abuzul de substanţe halucinogene (la orice categoria de vârstă), abuzuri sexuale, diagnostice duale, şi accidente grave în zona capului.

Muzica oferă copiilor cu retard mintal oportunitatea de a dobândi un comportament social şi motor adecvat. Ei găsesc satisfacţii personale prin practicarea muzicii şi interacţiuni sociale în grupurile de terapie prin muzică.

Muzica are avantajul de a atrage atenţia mai mult decât stimulii vizuali, pentru că stimulează direct aparatul auditiv, fără posibilitatea de a „închide” urechile prin voinţă proprie.

Oamenii cu afecţiuni cronice pot trăi experienţe în cadrul terapiilor de grup, unde muzică trezeşte emoţii care pot fi exprimate şi discutate. Unele persoane pot dobândi noi abilităţi muzicale şi încep să aprecieze viaţa dintr-o altă perspectivă.

Un număr considerabil de cercetări clinice au examinat efectele muzicii în forme diferite, de la interpretarea unei melodii la un instrument muzical sau vocal, ascultarea, compunerea sau improvizaţia muzicală, până la conversaţiile pe teme muzicale. S-a observat beneficiile terapiei prin muzică în cazul unor boli acute şi cronice, în probleme de concentrare şi învăţare, de adaptare socială şi schimbări de dispoziţie psihică şi emoţională.

Ca o intervenţie în terapiile de grup, muzica armonizează abilităţile şi diferitele nivele de dezvoltare scoţând în evidenţă ce e mai bun în fiecare dintre copiii participanţi. Terapia prin muzică se dovedeşte un instrument extraordinar pentru copiii cu nevoi speciale, care ajung să interacţioneze pozitiv cu copiii din clase normale.

Mulţi terapeuţi folosesc muzica în special în consilierea adolescenţilor şi au raportat schimbări unice de comportament în acest stadiu al dezvoltării umane. Anumite tipuri de terapii de familie ajută părinţii şi copiii să comunice despre preferinţele lor muzicale şi însemnătatea acestora. Alte tehnici benefice în terapie sunt considerate imporvizaţiile între membrii familiilor, unde muzica este folosită ca o metaforă pentru a înţelege pattern-urile interacţionale dintre aceştia. De asemenea, terapeuţii ajută adolescenţii să înţeleagă mecanismele care contribuie la formarea tulburărilor de alimentaţie, spre exemplu, şi asistă să devină mult mai atenţi la emoţiile lor, exprimate prin activităţile muzicale.

În cazul adulţilor, terapeuţii folosesc muzica în special în procedurile de relaxare, care ameliorează efectele anxietăţii asociate cu boala sau spitalizarea, prin mutarea atenţiei de la durere şi disconfort.

Psihoterapeutul Iolanda Mitrofan, profesor universitar la Universitatea Bucureşti, remarcă efectul benefic al muzicii în cadrul procesului terapeutic, cu aplicaţii în terapiile cu copiii, terapiile de familie şi cu adulţii. Expresia muzicală, alături de tehnici precum jocurile de rol, jocurile simbolice, sculpturile de grup familial, improvizaţiile creatoare, tehnicile interacţionale, este unul dintre instrumentele de lucru ale consilierului, prin care ajută familia să recunoască regulile implicite din interiorul ei, pe care membrii acestora fie nu le cunosc, fie nu le respectă. Astfel, ei ajung să le recunoască şi să le schimbe.

În cazul terapiei cu copii, I. Mitrofan afirmă că „cunoaşterea universului interior al celor mici beneficiază de un ajutor considerabil din partea tehnicilor expresiv-creative de investigaţie şi terapie”. (Mitrofan, I., 2008, p. 238).            Cele mai utilizate sunt desenul, modelajul, jocul cu nisip, exerciţiile mimico-pantomimic, exprimarea prin dans şi mişcare şi nu în ultimul rând improvizaţia muzicală.

Atunci când copiii devin deconectaţi de la corpurile lor îşi pierd simţul de sine şi contactul cu senzaţiile fizice şi emoţiile lor. De aceea, în terapia cu copiii este utilă metoda dansului şi a muzicii prin intermediul instrumentelor muzicale de tipul celor de percuţie. Mişcările corporale ale celor mici şi sunetele produse de instrumente servesc mai multor scopuri variate, precum eliberare de tensiune, deblocarea emoţională, dezvoltarea sensibilităţii şi a spontaneităţii, şi creşterea conştientizării corporale. Terapeutul, folosindu-se de diferite genuri de muzică, îi cere copilului să-şi mişte rând pe rând fiecare parte a corpului, apoi corpul în ansamblu, într-un dans care să-l reprezinte. „Știut fiind faptul că fiecare emoţie are un contrapunct fizic (oricând suntem înspăimântaţi, furioşi sau bucuroşi, muşchii noştrii reacţionează într-un anume fel), sunt utile exerciţiile prin care îi cerem copilului să exprime corporal diferite emoţii”. (Mitrofan, I., 2008, p. 266).

În “jocul statuilor”, care poate fi utilizat cu succes într-un grup de copii, cei mici se mişcă pe muzică, iar când aceasta se opreşte ei „îngheaţă” într-o statuie. Apoi li se cere să spună ce emoţie exprimă prin statuile lor.

În cazul procesului terapeutic al traumei produse de abuzul fizic şi sexual una din procedurile simple de restabilire a echilibrului emoţional presupune ca seara înainte de culcare să se asculte o muzică terapeutică.

În cazul terapiei cu adulţi utile sunt grupurile de suport. În timpul şedinţelor terapeutice conţinutul acestora se poate axa pe descrierea procesului durerii. Ca elemente ajutătoare se folosesc casete, fotografii, poezii şi muzică, pentru recunoaşterea furiei, vinovăţiilor, sentimentelor de jenă. Acestea favorizează comunicarea şi învăţarea deprinderilor.

În cazul terapiilor cu toxicodependenţilor unul din paşii importanţi îl reprezintă activităţile recreative şi hobby-urile. Pentru unii oameni un hobby este asemănător cu un drog, deoarece nu se pot dezlipi de activitatea respectivă. “Probabil că, dacă toxicodependenţii ar învăţa plăcerea unui hobby, ar putea substitui folosirea drogului cu pasiunea respectivă.” Unul dintre acestea ar putea fi muzica prin dobândirea abilităţii de a cânta la un instrument muzical.

Concluziile lucrării

Cercetarea a fost efectuată pe un grup de 24 de persoane, dintre care 19 femei şi 5 bărbaţi. Media de vârstă a participanţilor este 31,67 ani.  Fiecare categorie de muzică a inclus 8 persoane. La categoria rock, 7 femei şi un bărbat şi-au manifestat preferinţa faţă de acest gen de muzică. Situaţia este similară în cazul secţiunii pop-dance. La categoria electronică, 5 femei şi 3 bărbaţi şi-au manifestat preferinţă faţă de acest gen de muzică sau subgenuri ale acesteia. Consimţirea participării a unui număr mai mare de femei decât de bărbaţi poate fi explicată de înclinaţia spre joc şi spre visare  mai mare a reprezentantelor de sex feminin.

Rezultatele obţinute în analiză demonstrează faptul că preferinţele muzicale sunt influenţate de tendinţe inconştiente, muzica devenind o formaţiune de compromis, reprezentând conţinutul manifest al trăirilor inconştiente, al conflictelor şi al tendinţelor care populează inconştientul, reprezentând conţinutul manifest.

De asemenea, din cercetare s-a desprins concluzia că omul modern, cu studii superioare întâmpină dificultăţi de adaptare afectivă la realitate, de exteriorizare a emoţiilor, de încercare de a controla lumea internă şi mediul prin intermediul gândurilor, căutând în permanenţă soluţii logice pentru probleme de natură emoţională. Stilul evitant de abordare a situaţiilor complexe este o caracteristică definitorie. Concentrat pe rezolvarea problemelor cotidiene, individul modern dezvoltă blocaje emoţionale. Agresivitatea, narcisismul şi tendinţele spre reverie sunt tendinţe inconştiente care influenţează nu doar preferinţele muzicale, dar şi imaginea de sine şi relaţiile cu mediul. Omul modern prezintă probleme în acceptarea rolului de adult şi la nivelul sexualităţii.

Am observat că mare parte din subiecţii testaţi, la primul contact cu testele aplicate, au avut reacţii anxioase cu privire la rezultatul final, imaginându-şi că vor fi „diagnosticaţi” ca fiind bolnavi psihic, nebuni, cu tendinţe homosexuale sau criminale. Ipotezele noastre iniţiale se confirmă şi, probabil, un studiu aprofundat în viitor va avea rezultate mai clare, mai exacte în ceea ce priveşte legătura dintre trăsăturile de personalitate şi stilurile de muzică preferate.

Un lucru interesant de menţionat este că în timpul testărilor, sau imediat după încheierea lor, mai mult de jumătate din subiecţi au semnalat modificări în viaţa personală sau profesională. Există posibilitatea ca aceste transformări să aibă la bază impactul pe care metodele proiective le-au avut asupra lor. Toţi subiecţii au fost la primul contact cu acest tip de evaluare psihologică. Calitatea metodelor proiective de a pune subiecţii testaţi „faţă în faţă cu ei înşişi” poate explica aceste transformări de atitudine.

Credem că astfel de studii sunt utile, în special pentru psihologii care lucrează cu adolescenţi, în psihologia educaţiei ca mod de a-i antrena pe copii în activităţi de învăţare mai puţin plăcute. De asemenea, studiile viitoare pe această temă pot fi utile în psihologia economică, pentru cei care lucrează în industria muzicală românească, fie că sunt artişti, producători, organizatori de evenimente. Şi nu în ultimul rând, cunoaşterea stilului de muzică preferat de un anumit tip de personalitate poate fi utilă în psihoterapie, ca formă reglatoare sau de identificare a mecanismelor de apărare ale pacienţilor şi folosirea muzicii în scop catarhic.

Sursa foto: AICI