Draga mea idealizare…

maini-adult-copilDe curand am dat nas in nas cu propria mea tendinta spre idealizare si i-am cautat cauza. Cum era de asteptat, este undeva in copilarie. In acea perioada fireasca  a dezvoltarii noastre ca fiinte umane, fiecare dintre noi, fiinte plapande si obisnuite sa ni se satisfaca nevoile de baza in primii trei ani de viata, ne idealizam unul dintre parinti sau un alt adult care se afla in preajma si raspunde nevoilor noastre primare de ingrijire si de afectiune. Pentru fiecare copil, teoretic, in mod ideal, mama este zana cea buna, iar tata zeul cel puternic. De la nivelul acela adultul este un urias care face lucrurile sa se intample: apare hrana, apar hainutele, jucariile, patura si perna, si toate acele lucruri care, prin natura lor, umplu universul copilariei. Si mai presus de acestea, sunt dragostea, sustinerea, siguranta pe care copiii o simt alaturi de adultul care le ofera.

Idealizarea este parte din procesul de dezvoltare psihica. Este nevoie de acesta etapa pentru a consolida increderea si imaginea de sine, care se construiesc si sunt dependente de relatiile cu adultii care au copiii in ingrijire. Convingerea copilului ca mama sa este o zeita si tatal sau un zeu atotputernic lasa in inconstient credinta ca si el, la randul sau, mosteneste calitatile parintilor, si creste increderea in fortele proprii.

Insa cei mai multi parinti nu stiu ca micile fiinte carora le-au dat viata au nevoie sa ii idealizeze. Pentru ca idealizarea vine la pachet cu confirmarea si validarea fiecarui pas pe care copilul il face, cu fiecare reduta cucerita pe parcusul dezvoltarii, cu fiecare realizare pe care o implineste. Pentru ca un parinte care se lasa idealizat ii va confirma copilului ca si el este capabil sa fie ca el, sa faca ceea ce face adultul, ii va valida fiecare nevoie de recunoastere.

Si cand copilul nu are pe cine sa idealizeze, pentru ca tata este mai mult plecat, iar mama este afundata in propria ei nefericire, cand fiecare dintre adulti se ascunde in spatele unor credinte, va ramane cu ceea ce in psihanaliza se numeste o rana narcisica, un deficit narcisic. Aceasta la varsta adulta il va impinge sa intre in relatii cu oameni pe care ii idealizeaza, pe care ii crede capabili sa ii indeplineasca nevoile de validare. Iar cand acestia vor fi obosia sa tot ofere validari, relatiile se vor imbolnavi. Adultul care nu are pe cine sa idealizeze va suferi de lipsa de apreciere si recunoastere. Va cauta, dupa ce experientele cu semenii vor fi esuat, idealizarea unor concepte sau a unor personalitati marcante in diferite domenii. Se vor agata cu tot sufletul de acestea. Scenariul ulterior va duce din nou la conflicte cu cei care nu ii imbratiseaza ideile, principiile conceptele. Si toate acestea duc la reactivarea si adancirea ranii narcisice ale carei simptome sunt furia, depresia, lipsa stimei de sine, neincrederea in fortele proprii.

Nevoia de idealizare la persoanele adulte se mai manifesta si prin tendinta de a se agata de idealuri greu de atins precum o lume plina de iubire, de pace si de armonie. Este, de fapt, o fuga de confruntrare cu propriile conflicte interioare, cu propriile neputinte, cu propriile rani sufletesti. Taram optim, de altfel, pentru intarirea unor mecanisme de aparare precum formatiunea reactionala, negarea, izolarea, negativismul, identificarea cu fantasme, rationalizarea, intelectualizarea.

Heinz Kohut, parintele Psihologiei Sinelui, considera idealizarea un factor important in dezvoltarea narcisica sanatoasa a omului. In terapie, idealizarea se manifesta in relatie cu terapeutul. Capacitatea acestuia de a se lasa idealizat favorizeaza regresia temporara la stadiul in care s-a oprit dezvoltarea si permite refacerea acestor structuri psihice si afectelor asociate, reintegrarea lor. Pacientii cu deficit narcisic, dupa o cura terapeutica pe care au inceput-o idealizandu-si terapeutul, la final au ajuns sa le recunoasca si partile lor mai putin bune, pastrand respectul si dragostea fata de ei.

Idealizarea este buna in terapie si distructiva in relatiile de zi cu zi, in special cu oameni care nu stiu si nu inteleg acest mecanism, aceasta nevoie interna a celui de langa el. O putem intalni in forma sa bolnava in relatiile dintre profesori si elevi, cand se incheie cu relatii intime, de asemeni intre mentori spirituali si discipoli, care fie se termina cu relatii sexuale, fie cu agresivitate din partea celui idealizat.

Draga mea idealizare, am dat nas in nas cu tine de curand si am reusit sa te recunosc. Am avut norocul de a fi intalnit pe cineva care sa imi fi permis sa idealizez si sa imi intoarca aceasta idealizare intr-un mod care sa duca spre vindecarea ranii mele narcisice. Acum pot sa admir calitatile unei persoane, ramanand insa constienta ca este o fiinta umana care are dreptul la defectele sale. Adio, dar raman cu tine intr-un mod sanatos!