6 sedinte vs. 6 ani

divanCu mintea de acum privesc cu un dram de subiectivism, încercând să fiu cât de obiectivă pot, spre anul în care am trăit experienţa unei relaţii cu un consilier de dezvoltare personală. Eram după o lungă perioadă de căutări, de practică spirituală în diverse zone, dar care nu dădeau rezultatele aşteptate de mine. Nu exclud faptul că aşteptările mele, ca să nu spun pretenţiile mele de la aceste practici erau pe alocuri nerealiste.

Aşadar, ajung întâi la un seminar de dezvoltare personală, primul organizat de respectivul coach. Pentru că eram căzută ca prin vrajă într-o adoraţie faţă de persoană respectivă, nu am dat importanţă nici lipsei de conţinut al workshop-ului respectiv, bazat în special pe cărţile pe care le citise “antrenorul”, nici faptului că exemplele de “autenticitate”, menite să ilustreze informaţia teoretică, erau, tocmai prin adăugarea conştientă la materialul cursului, lipsite de autenticitatea coach-ului. Autodezvăluirea aceasta oarecum forţată are, într-o mare măsură, o puternică latură manipulativă.

Ca o paranteză, îmi vine în minte filmul “Good Will Hunting”, film în care Robbie Williams joacă rolul unui psihoterapeut angajat să îl reintegreze în societate pe rebelul lipsit de educaţie, jucat de Matt Damon. La începutul întâlnirii lor, psihologul părăseşte cadrul specific terapiei şi îşi invită proaspătul client pe o bancă pe marginea unui lac. Scena are o puternică încărcătură emoţională, a cărei principală cauză este autodezvăluirea, altfel nepermisă în cadrul unei terapii, care este spontană şi autentică, mesajul transmis de la cel mai în vârstă către cel tânar fiind cel legat de bucuria vieţii, de emoţiile din experienţele trăite, dar mai ales de capacitatea de a trăi durerea, indiferent de conjunctură şi de vârstă. Cu alte cuvinte s-a creat o punte de comunicare, prin înţelegere şi empatie.

Revenind la povestea mea. Cum spuneam, nu am văzut nimic din ceea ce aş fi putut să văd, dar care îmi sunt mai clare acum. A urmat o tabăra de dezvoltare personală şi un program de 6 (şaşe) şedinţe de “antrenament individual”. Am mers cu inima deschisă, am plâns şi am aşteptat o rezolvare, un răspuns şi nu în ultimul rând o reţetă, un manual cu instrucţiuni care să mă ajute să îmi rezolv problemele personale. Am primit în schimb interpretări logice, la care de altfel şi eu mă gândisem, nici o reţetă, doar nişte afirmaţii zilnice, pe care trebuia să le fac de la o şedinţă la alta. Îmi amintesc cu oarecare amuzament cum am avut o săptămână în care trebuia să îmi spun în fiecare moment în care puteam, clar şi răspicat “Andreea, te iubesc!” sau mai scurt “Mă iubesc!”. Eram într-una din zile în maşină, la semafor, într-un trafic infernal, şi m-am trezit că mă uit în oglinda retrovizoare şi spunându-mi cât puteam de răspicat “Mă iubesc!”. Am izbucnit în râs şi gândul imediat următor a fost că este o minciună şi că nu fac altceva decât să mă mint. Pentru că în acel moment nu simţeam nicidecumiubire faţă de mine, ci o imensă furie.

Au trecut cele 6 şedinţe de coaching, mă simţeam mai bine în pielea mea, simţeam că pot să fac ce vreau eu. Cu alte cuvinte eram pregătită să trăiesc viaţa pentru care am fost creată. După o vreme eram însă, emoţional vorbind, în acelaşi loc în care fusesem chiar înainte de primul workshop. Nimic schimbat. Nici o reţetă, nici un pachet de reguli, nici o schimbare semnificativă în viaţa mea. Nimic. Dar simţeam cum încet şi sigur toată existenţa mea îşi pierdea rând pe rând sensurile. Partea bună este că am avut parte de reducere la tot programul.

De atunci au trecut mai mulţi ani, timp în care, în drumul de căutare de sensuri, am făcut Facultatea de Psihologie, am terminat un Master de Psihanaliză şi am ajuns în al 5 an de analiză personală. În toţi aceşti ani am citit tone de cărţi, iar mintea mea a început să vadă lumea dintr-o altă perspectivă, realistă, în care gândirea magică, specifică copilăriei, a scăzut în pondere, lasând locul unui gândiri raţionale, mult mai ancorate în viaţa de zi cu zi, gândire care nu exclude capacitatea de introspecţie, de imaginaţie, de visare.

Uitându-mă la perioada menţionată mai sus prin prisma formării psihanalitice, pot să descriu dinamica legăturii cu respectiva persoană.  Pe câmpul relaţiei dintre noi două au avut loc un transfer şi un contratransfer extrem de puternice. Am iubit-o foarte mult şi am sfârşit prin a o urî. Cu alte cuvinte am idealizat-o foarte mult şi, precum un copil, am aşteptat să mă iubească şi să îmi dea înapoi suficient de mult din idealizarea mea. Dar prin tot ce a făcut pe parcursul relaţiei, nu doar că nu m-a lăsat să o idealizez, ci mai mult, ca orice persoană căruia i se atribuie inconştient un rol pe care nu este pregătit să îl ia, m-a respins şi m-a denigrat, având reacţii dure la adresa mea. Privind din perspectiva unei teorii psihanalitice a narcisismului, în acei ani, prin intermediul acelei relaţii, rana mea narcisică s-a adâncit şi a de venit mai dureroasă. Cu timpul, spiritele s-au liniştit, intensitatea emoţiilor a scăzut, şi fiecare şi-a văzut de drumul său. Pot să îmi asum responsabilitatea pentru rolul meu în această relaţie şi pentru ceea ce a generat atâta încredere în promisiuni care nu s-au împlinit prin programul de dezvoltare personală. Ce nu pot să îmi asum este comportamentul manipulativ, inconştient, prin care eram periodic menţinută în stadiul de copil dependent.

Nu ştiu ce să spun despre experienţele oamenilor în general cu consilierii de dezvoltare personală care, prin prezentări, promit marea cu sarea. Poate la unii le este de folos, dar altora le poate dăuna. Un numitor comun în prezentările acestor consilieri am remarcat însă ceva care mi-a atras atenţia în mod special. Se vorbeşte despre modul, cel mai adesea greşit, în care familia, şcoala, religia sau societatea, ţi-au format ţie, ca aplicant la un program de consiliere, un sistem de credinţe. El, specialistul, îţi propune ca în 6 şedinţe să descoperiţi împreună ce este “greşit” în comportamentul tău, cu alte cuvinte ce este disfuncţional şi neadaptativ la modul în care te comporţi în societate şi care îţi provoacă suferinţe şi te împiedică să realizezi ceva şi să îţi atingi obiectivele, şi el, specialistul, cu o vastă experienţă de viaţă, îţi spune ce să faci şi ce să schimbi. Stai şi te întrebi care este diferenţa între părinţi, şcoală, religie, societate care, susţine consilierul, ţi-au spus ce e bine pentru tine şi el, consilierul, care îţi spune ce este bine să schimbi? Niciuna. Poate doar durata relaţiei şi consistenţa ei.

Şi în relaţia consilier de dezvoltare personală – client, ca în orice alt tip de relaţie, se produce în mod spontan, inconştient, ceea ce se numeşte transfer-contratransfer, o “unealtă” pe care consilierii (fără pregătire psihoterapeutică adecvată) habar nu au cum să gestioneze, deci să utilizeze.  De cele mai multe ori, exact acest transfer-contratransfer este mijlocul prin care apar “vindecări miraculoase” sau căderi psihice de o intensitate mai mare sau mai mică.

Bine-bine, o să spună cineva. Dar totuşi există rezultate. Nu pot să neg că în unele cazuri, mai multe decât pot eu anticipa, simptomele se ameliorează sau dispar. Însă un psihoterapeut nu s-ar lăsa păcălit de această disipare miraculoasă a suferinţei. Pentru că, în aceeaşi dinamică relaţională, în care de cele mai multe ori transferul clientului faţă de consilier este unul parental, simptomul dispare atunci când “copilul” vrea să îi facă pe plac “părintelui” şi să primească, astfel, laude. Dar când relaţia se încheie, după cele 6 şedinţe, după o anumită perioadă reapare simptomul, acelaşi sau modificat. Ce se întâmplă atunci? Clientul regreasează afectiv în stadiul de copil în nevoie, şi o ia de la capăt: un workshop de dezvoltare personală, două trei, plus un program de şase şedinţe de consiliere persnală. În acest ritm şi acest mod, când mai creşte şi când se mai dezvoltă persoana? Când devime autonomă şi responsabilă pentru ceea ce i se întâmplă în viaţă? Oare astfel nu cumva se îndepărtează de viaţă şi de experienţe, chiar şi dureroase? De cele mai multe ori este întâmpinat, cum mi s-a întâmplat şi mie, cu un zâmbet superior şi apostrofat “că trăieşte în minte nu în inimă”.

Este de observat tendinţa oamenilor de a fugi din faţa răului, a negativului, a experienţelor cu o puternică încărcătură negativă din punct de vedere moral sau social. Aceste workshopuri, ateliere şi programe de dezvoltare personală pun accentul pe “fericire”, “uşurinţă”, “graţie” şi alte calităţi pozitive şi înălţătoare, în detrimentul înfruntării concrete, asumate, a emoţiilor şi experienţelor dureroase, catalogate ca fiind negative. Este o goană permanentă după fericire, diminuând imensul potenţial ascuns în spatele durerii.  Pentru că nici o naştere şi nici o dezvoltare nu este posibilă fără durere. Pentru că de cele mai multe ori “rupi” ceva din tine şi fie îl arunci, fie îl transformi în ceva mai potrivit nivelului de înţelegere la care se află persoana. Acest aspect al prezentărilor, realist vorbind, este o înşelătorie. Orientarea exclusivă spre ce este bine şi frumos, spre linătate şi uşurinţă, graţie şi alte astfel de trăiri, promisiunile ce vin la pachet cu această imagine idilică despre viaţă, nu este altceva decât a vedea un ambalaj aurit în care se află ceva dizgraţios şi urât mirositor.

În loc de o încheiere moralizatoare: Nu am aflat pentru ce am fost creată, nici care este planul divin pentru mine sau care este locul meu în matricea universală, nici dacă teoriile astea le-a înţeles cineva vreodată cu adevărat. fără să le folosească în scopuri manipulative, pentru a menţine populaţia la un grad considerabil de infantilism. Dar cu siguranţă s-a redus considerabil zbuciumul interior, conflictele nu mai sunt atât atât de intense şi le pot gestiona şi mi le pot asuma, urmărind mereu parcursul dorinţei, refulării, negării sau reprimării. Nu mi-am mai condamnat mintea, ci am învăţat să urmăresc şirul gândurilor, să văd încotro mă poartă şi care este sensul emoţiilor care le însoşesc. Am rezolvat “divorţul” ce părea definitiv dintre minte şi inimă, fără a da o importanţă mai mare uneia sau alteia. Dar cel mai important, am ajuns din nou să simt cu adevărat respect şi recunoştinţă faţă de părinţii, şcoala, societatea şi chiar şi religia, care direct sau indirect m-au modelat, m-au ajutat să îmi creez un sistem de valori de referinţă şi o serie de principii de viaţă, şi datortiă cărora sunt astăzi un om care se acceptă cu bune şi cu rele şi care se iubeşte cu adevărat, tolerând faptul că sunt momente în care ura este puternică şi regretele aferente. Şi asta nu datorită unor şedinţe de coachind în care să mi se verse experienţele personale ale antrenorului, a cărui viaţă din start diferă de a mea, ci datorită curajului de a mă aşeza întâi într-un fotoliu şi apoi de a mă întinde pe un divan şi a vorbi despre durerile şi neputinţele mele, dar şi puterii de a primi noi perspective asupra experienţelor mele din partea unei persoane care înţelege ce se întâmplă în planul transferului şi al contrantransferului. Şi cum spuneam, durează ani.

Recomand alte două articole pe aceeşi temă: Aici şi Aici