13 motive pentru o sinucidere „anunțată” (gânduri la cald)
Serialul, produs de Netflix, înțeleg că a făcut furori, iar câțiva colegi psihologi îl recomandă părinților și adolescenților spre vizionare, cu mențiunea clară de a se vorbi despre ceea ce se întâmplă în fiecare episod.
Povestea pe scurt este cam așa: o adolescentă de 17 ani, s-a mutat de curând cu familia într-un nou oraș și un nou liceu. Înainte de a-și încheia socotelile cu viața înregistrează 13 fețe ale unor casete, fiecare față fiind „dedicată” unei persoane care a contribuit la decizia ei de a-și pune capă zilelor, într-un mod foarte dureros de altfel. Cele 13 personaje sunt colegii de școală și consilierul școlii.
Serialul pune în evidență fenomenul de bullying, întâlnit frecvent în colectivități. Copiii, dar mai ales adolescenții, sunt principalele victime. De asemenea, este prezentată cât se poate de amplu perioada aceasta a dezvoltării umane, când mintea și sufletul sunt complet confuze în lipsa unui sprijin din partea unui adult. Este o perioadă de care părinții se tem, iar copiii se înspăimântă. Ca mai în toate liceele, și în acesta există băieții cei mai populari de regulă foarte buni sportivi, și fetele cele mai populare, de regulă majorete. Hărțuirea este aceeași ca în orice liceu din lumea civilizată: glume cu tentă sexuală, pipăieli sau atingeri, ale căror victime sunt fetele, zvonuri și bârfe fără fundament, catalogări precum „târfă/curvă” etc. Dar dintre toate, condamnabil penal rămâne violul.
Ce m-a surprins neplăcut este sentimentul pe care Hannah, eroina principală, îl induce în cei care ascultă casetele: „voi sunteți răspunzători pentru moartea mea.” Ceea ce este fundamental greșit. Hannah, deși o fată inteligentă, este incapabilă să vorbească despre ceea ce trăiește, gândește, simte și i se întâmplă. Și, din acest motiv, este atrasă ca un magnet de situații complicate, dificile în care intră fără ca măcar să-și pună problema să plece cât mai repede.
Personal nu cred că cei 13 sunt în mod exclusiv „responsabilii morali” ai deciziei pe care a luat-o. Lucrurile sunt cu mult mai complexe, mai ales că fiecare dintre cei 13 are propria viață și propria experiență traumatizantă. A acționat nu doar laș, dar și egoist. La această listă aș adăuga-o și pe mamă. Mama Hannei, fostă „cea mai populară fată din liceu” la vremea ei, este o femeie obișnuită să dețină controlul, care se folosește de seducție pentru a obține tot ce-și dorește (inclusiv o renegociere a contractului de închiriere pentru spațiul în care își desfășoară activitatea). Și l-aș adăuga și pe tată, castrat în mod clar de soție, care mai reușește din când în când să scape de sub ochii vigilenți ai soției și să-i cumpere, spre exemplu, o mașină fiicei cu ocazia unui bal. Un tată care se străduiește să-i ofere susținere și încredere Hannei, dar care este sabotat în mod repetat de soție.
Contextele sunt importante pentru a înțelege de ce colegii se comportă într-un anumit mod, ei între ei și ei cu Hannah.
Părinții
Serialul prezintă gama vastă de tipologii parentale: de la mama narcisică și autosuficientă a Hannei, până la dragomana mamă a lui Justin, care se aruncă în relații dubioase cu dealeri de droguri și care-și abandonează fără regret singurul fiu. Avem părinți complet absenți și dezinteresați, care nu par să fi pus vreo limită lui Bryce, motiv pentru care acesta se comportă ca și cum toți cei din jur îi aparțin și sunt meniți să îi satisfacă nevoile. Părinți intruzivi, precum mama lui Clay, obsedată să știe, să înțeleagă, frustrată de distanța pe care fiul și soțul o iau față de ea. Părinți autoritari precum tatăl lui Alex, polițist, cu reguli stricte și aparent lipsit de emoții. Sau părinții Jesicăi, care impun reguli, dar sunt mai mult absenți.
Școala
După nefericitul eveniment, conducerea școlii a pornit o campanie agresivă care să combată suicidul. Holurile erau pline de afișe de informare despre suicid. Profesorii (în serial ne-o arată doar pe cea de comunicare) insistă mai bine de o săptămână ca elevii să fie atenți la semnele ce indică depresia profundă, atât la ei cât și la colegii lor, și să anunțe direcțiunea și consilierul școlii. Atât de mult au vorbit încât la o oră un băiat a spus că e suficient, să încerce să treacă peste asta. Trimiteau mailuri părinților să le reamintească să vorbească cu copiii lor, să fie atenți la atitudinile și comportamentele lor.
Ce m-a uimit a fost atitudinea directorului care încerca să diminueze cât mai mult impactul evenimentului sub pretextul că „nu vreau ca școala să aibă o reputație proastă”.
Înainte de eveniment, profesorii, adulții carevasăzică, au tratat cu o oarecare indiferență semnalele anonime pe care le primeau de la Hannah: un bilet la ora de dezvoltare a comunicării și poezia publicată abuziv în revista școlii. Consilierul îi cerea să își îmbunătățească notele și să își ia gândul de la Universități de top, pentru că nu este atât de bună, fără să încerce să afle realmente ce a fus la scăderea situației școlare. Dar cel mai grav, când Hannah îi povestea abuzul la care a fost supusă, fără să încerce să o convingă să depună plângere, a sfătuit-o să treacă peste, să uite. Și nici măcar el, consilier școlar, nu o asculta. A pus, metaforic vorbind, biroul între ei și nu l-a părăsit nici când fata din fața lui a început să plângă, vădit afectată de ce povestea. Insensibil, absent, incapabil de empatie.
Clay
Este personajul care „rescrie” povestea Hannei, fiindu-i dedicată cea de a 11-a față de casetă. Este educat, la locul lui, fără să iasă prea mult în evidență, cu o gândire analitică și orientată spre cunoaștere, și foarte sensibil. Atât de îndrăgostit de Hannah nu a văzut în respingerile ei repetate un strigăt de ajutor. Dar care a fost cel mai afectat de moartea ei. Singură. Atât de afectat încât a pornit să caute adevărul și să-i facă dreptate. A luat totul foarte personal și a fost singurul care și-a asumat, aș spune cam exagerat, responsabilitatea morală pentru gestul Hannei.
Hannah
S-a trezit la 16 ani într-un oraș nou și o școală nouă. Încercarea ei de a-și face prieteni s-a lovit de răutățile inerente unui colectiv în care membri se cunosc unii pe alții. Chiar și micul grup de noi-veniți, din care a făcut parte pentru o scurtă vreme, a reușit să fie „asimilat” marelui grup. Mai puțin ea, care părea mereu să caute ceva, ceva care nu părea să fie suficient din ce primea de la Clay. Era dificil să fie cea mai populară fată din liceu fiind prietena celui mai nesemnificativ băiat, care nu era sportiv, dar părea un tocilar de succes.
În loc de concluzii
Vorbeam cu băiatul meu despre serial. L-a plăcut pe Clay, motiv pentru care a sărit câteva episoade ca să ajungă mai repede la „partea lui de casetă.” I-am înțeles nerăbdarea și am pus-o pe seama diferenței de vârstă dintre el și protagoniștii serialului. La vârsta lui are maturitatea de a înțelege lucrurile pe care le-a văzut și să le exprime. A sesizat că nimeni nu este direct responsabil de moartea Hannei. Alegerea a fost a ei și a fost o alegere proastă. I-a plăcut atitudinea lui Clay de a repara moral ceea ce nu a reușit să facă în perioada în care ea trăia. Și-a asumat neputința și, după procesul activ de doliu, a ales să își schimbe atitudinea, să aibă mai mult curaj de a intra în relații, de a avea inițiativă și de a spune ceea ce simte.
Ce am remarcat eu a fost relația Hannei cu mama sa. Am sesizat că aceasta din urmă habar nu avea de niciunul dintre colegii sau prietenii fiicei sale. Nimic. Cum întâlnea pe cineva, după tristul eveniment, întreba dacă i-a fost prieten fiicei sale, dacă a cunoscut-o sau dacă a stat vreodată de vorbă cu ea. După un an de zile de când se mutaseră în noul ora,ș ea nu cunoștea nicio prietenă sau vreun coleg. Nimic. În spatele încrederii față de fiica sa, era de fapt un dezinteres total. Nu o întreba cum a fost la școală, ce materii îi plac, cu cine și cum își petrece pauzele, cu ce profesori se înțelege. Nimic. Doar punea presiune pe ea reafirmând că a fost cea mai populară fată din liceu. Că relația cu soțul ei durează din acea perioadă.
Este un serial trist care se încheie într-o notă optimistă. Reflectă în mare măsură dificultățile cu care se confruntă fiecare copil când trece prin adolescență, când intră la liceu iar regulile de socializare se schimbă. Perioadă în care ești nevoit să înveți să faci față abuzului psihic și fizic. Etapă de dezvoltare în care transformarea hormonală atinge un apogeu, când separarea de părinți este inevitabilă și reorientarea spre colectiv este mai intensă. Perioadă în care părinții la rândul lor sunt supuși îndoielilor și forțați să se separe de odrasla care se pregătește să devină adult. Din acest punct de vedere, tatăl lui Clay este singurul adult susținător și conținător în relație cu fiul său. Îi acordă libertate, îi transmite că îl înțelege și că are încredere în el, că este acolo și-l susține, că poate vorbi cu el când se va simți în stare. Și o ține în frâu pe mamă, ceea ce este esențial. Este singurul adult matur din tot serialul, asumat și închegat.
Scena explicită a sinuciderii este foarte crudă și violentă. Probabil că rolul ei este acela de a descuraja orice tentativă a vreunui privitor. Acesta pare să fie rostul ei.
Dacă îl recomand? Da. Oricărui părinte de adolescent sau viitor adolescent. Îl recomand și adolescenților cu RUGĂMINTEA să vorbească despre ce văd în serial cu părinții lor, cu un alt adult din familie sau cu un profesionist.
Și nu în ultimul rând, este un serial despre ravagiile depresiei, despre cât de singur se simte depresivul și cât de bine poate să mascheze ceea ce trăiește. Strigătele de disperare din depresie sunt mascate prin respingeri, prin momente de agresivitate, prin reproșuri și abandonări repetate, dar și prin încercarea disperată de a simți ceva ceea ce determină intrarea depresivului în cele mai ciudate situații. Și nu în ultimul rând sentimentul persistent de vină și de rușine Toate acestea sunt expuse foarte clar în „13 reasons why”.