„Nu vreau să-mi fac tema la română. Avem din nou Căprioara. Și nu înțeleg de ce trebuie un copil să-și vadă mama murind.”
Asta mi-a spus într-o bună zi fiul meu, care la acel moment avea 12 ani. Era, cred, a treia oară când „Căprioara” de Emil Gârleanu se afla în programă, în alt nivel de studiu. Mi-am amintit că, micuț fiind, îi plăcea foarte mult povestea lui Bambi și îmi cerea adesea să i-o citesc înainte de culcare. O poveste în care un alt pui de căprioară își pierde mama, dar care avea suportul prietenilor și ce mai important, al tatălui, cel mai mare și mai puternic dintre cerbii din Pădure. Și m-am întrebat: ce l-ar putea supăra atât de tare? Ce din mintea lui refuză să ia contact cu o moarte simbolică? Mai ales că, de-a lungul timpului, am avut discuții despre moarte, dispariție, separare.
Emil Gârleanu a rămas în istoria literaturii române ca autorul „celor care nu cuvântă”. Viața sa a fost marcată în copilărie de divorțul părinților când el avea până în 6 ani, de abandonul la o mătușa a mamei care a avut grijă de el în școala primară și apoi de relația cu cel de al doilea soț al mamei. Preocuparea de a da necuvântătoarelor însușiri și caracteristici umane, mă duce cu gândul la un blocaj în perioada preverbală a dezvoltării sale, o ancorare în poziția schizo-paranoidă din teoria kleiniană. Acea perioadă din dezvoltare în care a simți este mai puternic decât a gândi. Și când obiectul se împarte în bun și rău. Iar funcție de răspunsul mamei la nevoile copilului, ura și agresivitatea cresc din dorința de a distruge ceea ce provoacă anxietate și suferință. Căprioara este un exemplu relevant în acest sens.
Căprioara se află împreună cu puiul ei pe mușchiul gros al unei stânci. Puiul este liniștit în timp ce mama îl linge, îl dezmiardă. Scena de început sugerează diada mamă-bebeluș, starea fuzională pe care amândoi încearcă să o prelungească. La un moment dat, în mintea căprioarei apare gândul separării, nevoia de a-l înțărca, pentru că „timpul acesta trecuse de mult”. Autorul își imaginează acest lucru întâmplându-se brusc. Căprioara se ridică de lângă puiul ei, întrerupând starea edenică dintre ei doi, și începe să fugă „spre țancurile de stâncă”, în speranța că îl pierde. Puiul interpretează acțiunea mamei ca pe o joacă și se ține după ea. Își face curaj și sare de pe o stâncă pe alta, urmărindu-și mama într-o dorința de a prelungi starea edenică în care se aflau. Căprioara are însă grijă să evite pericolele ce ar putea să apară și să îi pună puiul viața în pericol. Este precaută când străbate spații deschise, poienițe, unde sunt expuși. Când pare că puiul face un prim pas spre autonomie, apare și pericolul: lupul. Mama, în încercarea de a-și salva puiul, se aruncă între acesta și ied, iar prădătorul se aruncă asupra ei. Căprioara nu-și permite să simtă durerea înainte de a-și vedea puiul dispărând în pădure.
În Bambi povestea decurge altfel. Deși relația mamă-fiu este aceeași, o diadă perfectă, în care căprioara își protejează și îndrumă puiul, lumea celor doi este mai bogată. Apar prietenii, apare tatăl, cel mai frumos și mai puternic cerb, care protejează întreaga comunitate, chiar dacă nu este prezent în prima parte a vieții puiului. Firul poveștii sugerează că trec doi ani în care mama și fiul trec prin evenimente plăcute împreună, printr-o iarnă în care Bambi învață cum să găsească mâncare și să supraviețuiască, o primăvară și o vară în care mama îl încurajează să aibă relații de prietenie cu alte animăluțe și chiar îl încurajează să descopere iubirea pentru o altă femeie. Moartea mamei este provocată de împușcătura unui vânător, însă puiul nu o vede propriu-zis murind. Se trezește singur în mijlocul pădurii, unde de altfel îl găsește tatăl său care îi spune și promite că este cel care va avea grijă de el de-acum înainte. Finalul poveștii îl găsește pe Bambi având propria sa familie, când i se nasc nu unul, ci doi pui, iar el preia de la tată rolul de lider al comunității.
Căprioara lui Gârleanu ilustrează, cum spuneam mai sus, diada mamă-fiu și procesul de separare care se produce brusc, când în mintea mamei apare nevoia, dorința de a se distanța de bebeluș. În aceasta stare fuzională, apariția bruscă a separării este provocatoare de anxietate, de agresivitate în mintea bebelușului. El nu suportă pierderea obiectului bun, hrănitor și ocrotitor. Iar dorința de a distruge obiectul rău este inevitabilă. Fantasma de distrugere a obiectului rău este ilustrată de apariția lupului. Puiul expulzează agresivitatea din sine în imaginea lupului care o fură și o mănâncă pe mamă. Sadismul este prezent, iar lupul îl scapă pe pui de sentimentul inevitabil de vinovăție.
Lupul este imaginea tatălui care vine și rupe vraja relației edenice dintre mamă și copil. Este perceput de bebeluș ca fiind primejdios principalul pericol al diadei. Tatăl e cel care prin prezența sa, amintește bebelușului că femeia îi aparține.
Pe de altă parte, imaginea mamei pe care sare lupul mă mai duce cu gândul la o scenă de iubire dintre părinți, pe care copilul îi surprinde în dormitor. În mintea lui, actul sexual are conotații agresive, sadice, în care tatăl îi face rău mamei. Iar el o pierde pentru că o percepe neputincioasă în a scăpa de bărbatul care o domină. Privirea pe care copilul o primește din partea mamei surprinsă în actul sexual, este cea de disperare. Privire prin care îl încurajează să plece, să fugă, pentru ca ea să rămână să simtă plăcerea care devine vinovată din actul sexual.
În Bambi relația cu tatăl este diferită. El apare în mijlocul grupului într-un mod impunător. Toți cei prezenți îl privesc cu admirație și respect. Mama lui Bambi îi mărturisește acestuia în șoaptă că cerbul cel falnic este tatăl lui, cel mai puternic și mai admirat dintre cerbi. Această imagine, privită din perspectivă kohutiană, indică satisfacerea nevoii copilului de a-și admira părinții, părintele de același sex. De a dezvolta un imago parental care să creeze structură psihică adecvată. Copilul își admiră părintele, părinții îi permit acest lucru, iar pe măsură ce crește, copilul știe că poate deveni în timp o persoană admirată,, puternică din punct de vedere psihic.
Moartea mamei în Bambi sugerează trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta, așa cum sugera Freud. Bambi se separă de mamă, cu trăirea depresivă specifică etapei kleiniene, și își îndreaptă atenția către tată. Obiectul devine tatăl cel care îl protejează și care îl învață curajul de a înfrunta pericolele naturii, precum incendiul care mistuie pădurea, casa lor, și de-și salva persoana iubită de la moarte. Simbolic, incendiul poate reprezenta perioada de adolescență, când investirea libidinală caută un alt obiect, cel al partenerei. Incendiul este simbolul sexualității în procesul de maturizare. Este perceput ca mistuitor, iar trecerea cu bine prin el este promisiunea maturității psihice.
O deosebire importantă între cele două povești este prezența tatălui în mintea mamei. Dacă în Căprioara lui Gârleanu acesta nu este evocat sub nicio formă, în Bambi el apare, este prezent în mintea mamei. Această prezență constantă în mintea ei, în ciuda absenței fizice, este cea care permite ca procesul separării să fie unul sănătos, netraumatizant pentru copil. În Căprioara, lipsa acestuia din mintea mamei lasă deschisă calea spre incest. Mama și fiul sunt împreună, într-o relație de iubire care, trecând de mult timp vremea înțărcatului, tinde spre o relație incestuoasă, o relație în care o mama insuficient de bună își transformă propriul copil în partener.
Când tatăl partenerul de drept al mamei, își face apariția, acesta este perceput atât de copil cât și de mamă ca un intrus, ca un abuzator, ca un devorator care ia copilului obiectul bun și hrănitor. Și, pentru că este martor al acestui act de violență extremă, copilul trăiește o anxietate puternică, distrugătoare, pe care o percepe extrem de periculoasă, care îi poate pune viața în pericol.
Revenind la Bambi, prima parte a poveștii, cea în care mama îi dezvăluie copilului lumea, îl încurajează să creeze relații de obiect sănătoase, să își dezvolte spațiul psihic experimentând alături de micii săi prieteni, m-a dus cu gândul la necesitatea creării în mintea unor amintiri bune, sănătoase, în care să se simtă sigur și protejat. Sunt acele amintiri la care poate apela atunci când se află în dificultate. Acele amintiri în baza cărora mai târziu poate dezvolta relații personale sigure.
Am fost curioasă de biografia celor doi autori, Felix Salten (pseudonim pentru Siegmund Salzmann) și Emil Gârleanu. Ambii s-au născut în aceeași perioadă, unul la Budapesta (1869), unul la Iași (1878). Familia lui Salten s-a mutat la Viena pe când acesta avea doar 4 săptămâni, după ce o lege le permitea evreilor să se stabilească și să își dezvolte afacerile în Austria. La 16 ani, când afacerea tatălui său intră în faliment este nevoit să renunțe la studii și să se angajeze ca agent de asigurări. În același timp începe să trimită poezii și scurte povești ziarelor din acea vreme. Ulterior este angajat ca scriitor și critic de artă. Romanul „Bambi: O viață în pădure” este cel care îi aduce celebritatea în 1923 când a fost publicat. În perioada ocupării naziste, Salten și familia sa emigrează în Elveția.
Emil Gârleanu se naște la Iași, tatăl său trăgându-se dintr-o familie de răzeși și fiind locotenent – colonel, iar mama fiind de origine greacă. A fost un copil sensibil, care și-a îngrijorat mama prin lungile perioade de visare. Se juca de-a soldații și era fascinat de „Povestitorul copiilor” al lui Creangă. Cum spuneam și la început, părinții s-au despărțit când el încă nu începuse școala, lăsându-l în grija unei mătuși. Mama se recăsătorește cu un colonel, iar fiul ei, ajuns la liceu, se înscrie la școala militară influențat și de tatăl său, dar și de viața pe care a dus-o în preajma cazărmilor militare, unde a fost fascinat de varietatea armelor. Urmează facultatea de Litere din Iași și moare la 36 de ani din cauza tuberculozei. A avut o activitate publicistică bogată, fiind recunoscut în istoria literaturii ca scriitorul necuvântătoarelor.