De ce ne urâți?

Andreea TalmazanDe curând, într-un cadru academic, am ajuns să vorbim despre sentimentul de ură care apare într-o relație, în special în relația terapeutică, și cum poate fi gestionat momentul manifestării sale într-un mod constructiv, sănătos pentru partenerii implicați în procesul analitic.

Gândurile mele „au plecat pe firul urii” și așa s-a născut nevoia elaborării urii invocată în timpul marilor proteste anti-guvernamentale din Piața Victoriei și din țară.

Fiind prezentă în aproape fiecare seară în fața Guvernului, am declarat în aparițiile mele publice și am scris în articolele dedicate, că sentimentul de ură nu este prezent printre protestatari. A fost furie, revoltă și speranță, dar nu ură.

Din nefericire pentru societatea noastră, protestatarii au fost acuzați de ură chiar de cei care îi urăsc – guvernanții. Unde se vede această ură? În toate atitudinile și declarațiile publice, pline de dispreț și desconsiderare, emise de politicienii aflați la putere față de cei care se revoltă împotriva acțiunilor lor, acțiuni care sunt în mod flagrant favorabile doar guvernanților.

Și m-am întrebat: de ce ne urăsc atât de mult?

Într-o discuție privată cu doi oameni care au și o pregătire academică superioară, dar și o experiență de viață mai bogată, răspunsul s-a născut firesc. Ne urăsc pentru că nu ne supunem, nu acceptăm necondiționat să fim abuzați, umiliți. Pentru că ceea ce ne oferă politicienii nu ne interesează. Pentru că ceea ce ne dorim noi, anume respect și transparență, refuză să ne ofere.

Pentru că sunt dominați de mentalitatea comunistoidă: cine nu este cu noi, este împotriva noastră.

Pentru că, așa cum un copil nedorit se naște într-o familie, este condamnat să poarte vinovăția lungului șir de eșecuri și neputințe ale părinților. Dar nu toți copiii vor să poarte o vină care nu este a lor. Unii dintre ei, din ce în ce mai mulți, sunt conștienți că responsabilitatea pentru propria viață le aparține.

Ne urăsc pentru că am protestat prea pașnic și prea curat.

Pentru că am avut, ca entitate colectivă, capacitatea de a sublima emoțiile negative și am apelat la satiră și creativitate ca forme de manifestare exterioară a furiei și revoltei.

.Pentru că am demonstrat că putem fi disciplinați atunci când suntem animați de spiritul civic și nu de impuneri constrângătoare ale unei autorități iraționale.

foto dan mihai balanescu
Foto: Dan Mihai Bălănescu

Liniștea produsă de 300.000 de oameni în fața guvernului, tropăitul la unison, a fost și va fi cel mai puternic strigăt de luptă al STRĂZII.

Un om care urăște nu cunoaște simțul umorului și nu se autodisciplinează.

Am amânat scrierea acestor gânduri încercând să înțeleg dacă guvernanții îi urăsc și pe cei care au participat la manifestațiile de la Cotroceni, Pitești și Târgoviște, în favoarea lor. Acum m-am dumirit. Nu îi urăsc! Dar nici nu îi iubesc și nici nu le pasă în vreun fel de ei.

Ei bine, manifestanții pro-Guvern nu reprezintă doar o masă de manevră pentru scrutinurile electorale, ci…

În Psihologia Sinelui, una dintre manifestările patologice ale personalității narcisice este aceea de a se folosi de semenii din jur ca de niște extensii ale sinelui. Aici îi putem încadra pe cei care au ieșit la protestele pro-guvernamentale. Sunt extensii ale naturii narcisice patologice ale politicienilor.

Imaginea sugestivă pentru această descriere este cea a Rovanei Plumb, cocoțată pe soclul narcisic al personalității sale, întinzând mână fals majestuos, să îi fie pupată de extensiile sale.

Spuneam că pro-manifestanții nu sunt doar o masă de manevră. Sunt cei prin care pot ajunge la noi, cei pe care guvernanții îi urăsc. Sunt părinții noștri, frații, colegii și prietenii noștri, vecinii sau alți oameni cu care interacționăm zi de zi. Față de mulți dintre ei nutrim sentimente profunde și intense. Iar ei știu asta, că „sângele apă nu se face” și se bazează pe faptul că românul este tolerant, uneori uituc.

Ce nu știți voi, politicieni aroganți și disprețuitori este că noi, cei de la protestele antiguvernamentale, am învățat să tolerăm ambivalența, să ne acceptăm emoțiile și sentimentele contrare, că am învățat să ne descărcăm furia într-un mod creativ, apelând la satiră pentru a descrie realitatea crudă.

Și vom continua să ne iubim părinții și frații și semenii, chiar dacă ei nu sunt deocamdată conștienți că lupta noastră cu voi este și în folosul lor.

Dacă cu ei am învățat să avem răbdare și să îi tolerăm, voi nu veți beneficia de acest tratament. Pentru că voi nu știți să ne iubiți și să ne purtați de grijă așa cum o fac ei, chiar și atunci când suntem, aparent, pe baricade diferite.

Articol scris pentru www.rezistăm.eu

Copiii, educația, protestul și furtul

16487906_1416422941722780_7961581518621374210_o
Foto: Ciprian Sandu

Zilele acestea există o dezbatere intensă, dezorganizată, despre participarea copiilor la protestele de stradă. Dintre toate reproșurile invocate, am să aleg acum doar unul.

Am auzit-o acum două săptămâni, într-o emisiune în direct, pe Lidia Fecioru, o cetățeană care lucrează cu oamenii, acuzând părinții care merg cu copiii la proteste. Spunea (citez din memorie): „cum să duci copiii în stradă și să-i înveți că există hoți și ură? Trebuie învățați că există doar bine:” Această afirmație dovedește o carență în cunoștințe elementare de psihologie și a stadiilor de dezvoltare umană.

Cu mulți ani în urmă am citit cartea „Dificultatea de a trăi” a psihanalistei Francoise Dolto, a cărei activitate a fost concentrată pe psihanaliza copiilor și a adolescenților. Printre aspectele descrise este și cea a tendinței copiilor de a fura. Este o etapă în dezvoltarea copiilor, între 3 și 5 ani, în care cei mai mulți părinți se confruntă cu această „pornire” a odraslelor lor.

Dolto explică că este o formă de manifestare a unei tendințe de omnipotență, firească, naturală, specifică ființei umane. Funcție de reacția părinților la această pornire internă a copiilor, ea se diminuează, este înțeleasă și integrată armonios în structura psihică a adultului, sau duce la patologii grave, printre care și tulburarea de personalitate anti-socială.

Copiii mici tind să „fure” (să-și însușească) obiecte pentru a-și testa puterile, pentru a-și testa părinții. În unele cazuri, este o formă prin care își manifestă revolta față de un părinte (pentru lipsa de atenție, pentru o atitudine rece sau dură, împotriva agresivității verbale sau fizice). În astfel de cazuri, este modalitatea de a descărca furia pe care o acumulează din neputința de a riposta.

Între 3 și 5 ani este perioada în care, după ce i s-au pus niște limite, copilul mic încearcă să le încalce, „în amintirea” perioadei în care dacă plângea părintele făcea ca lucrul care îl supăra să dispară.

Copiii nu sunt niște îngerași nevinovați. Până la dezvoltarea capacității de analiză, stau sub „zodia impulsurilor”. Pe măsură ce cresc realizează că nu pot face și spune orice, pentru că vor suporta consecințe. Cu cât mai mult se vorbește cu copiii, cu cât mai mult li se explică lumea pe măsură ce situațiile sunt mai complexe, cu atât mai repede și mai frumos se dezvoltă și înțeleg viața în comunitate, drepturile pe care le au ca și copii, limitele pe care nu trebuie să le depășească.

Dolto sugera părinților cu care lucra, ca în momentele în care copiii fură ceva (fie la grădiniță, fie într-un magazin, acasă sau în vizită) să ceară copilului, calm, fără comentarii, dar ferm, să pună lucrul de unde l-a luat. Se întorc împreună în locul unde s-a produs evenimentul, în caz că nu a fost sesizat imediat, iar copilul trebuie să îndeplinească ceea ce i s-a cerut. După ce această etapă este îndeplinită, se discută cu copilul despre ce a făcut, care a fost motivația lui și care sunt soluțiile prin care el poate obține ceea ce își dorește. Fără ceartă, deoarece copilul care a furat un obiect poate înțelege că gestul său este unul care este condamnabil și are consecințe. El nu are conceptul de furt până atunci, sau dacă îl are (de la desene animate spre exemplu), nu înțelege gravitatea unui astfel de gest.

Dolto a observat că o astfel de abordare a dus la încetarea unui astfel de comportament în proporție de 100%. Nici un copil nu a recidivat. Dimpotrivă, au fost primii care au sesizat atunci când cineva încerca să fure.

Așadar, pentru cei care se îngrijorează de faptul că cei mici care au fost la proteste știu ce este acela furt, că el este pedepsit sub o formă sau alta, că oamenii mari care fură ajung la închisoare și că nu este normal acest lucru, le recomand cartea lui Francoise Dolto. Și să nu se îngrijoreze, cel puțin din acest punct de vedere, cei mici știu exact despre ce este vorba. Participarea la proteste împreună cu părinții lor nu le pângărește mintea. Dimpotrivă, le-o dezvoltă.

P.S.: Știți poezioara „Cățeluș cu părul creț”? Poezioara care se spune din generație în generație de ani de zile? Ei bine, aceasta îi învață pe copii să fure și să mintă. Poate ar trebui interzisă!

P.S. 2: Imaginea este una plină de satiră dar de care copiii știu pentru că, nu-i așa, Amintirile lui Creangă sunt parte din lecturile copilăriei fiecăruia dintre noi. A fost surprinsă la protestele de la Iași.

Am fost la Antena 3. Gânduri despre proteste.

Protest 1Astăzi am fost invitată la Antena 3, în emisiunea Mariei Coman. Îi mulțumesc pe această cale pentru invitație . Cu această ocazie am reușit să sintetizez câteva gânduri legate de proteste.

Există o vorbă din străbuni care spune „vai de părinții care nu ascultă de copii”. Cam asta se întâmplă acum la noi în țară. Autoritatea parentală, adică guvernanții, nu ascultă sau se fac că nu ascultă de oamenii care ies în stradă. Se comportă conform mentalității „eu te-am făcut eu te omor” care se pare că nu mai are forță în mentalul colectiv și este de preferat să dispară curând. Întrebarea perioadei este „cum ieșim din acest blocaj de comunicare?” Opinia mea este că simplu, câtă vreme ne uităm la cauză. Protestele masive din România din aceste zile sunt efectul. Cauza este ordonanța de urgență dată în modul în care a fost dată: noaptea, fără să fie trecută pe ordinea de zi a ședinței de guvern, fără să fie introducă în circuitul firesc al dezbaterii publice.

prtest 4

Am vorbit despre oamenii din piață. Am spus că emoțiile care îi mână pe protestatari nu sunt frica sau ura. Ci furia. Ca dovadă că, după incidentele brutale din seara de miercuri, joi lumea a revenit în stradă. Mi-ar mai fi plăcut să spun că în Piața Victoriei este o atmosferă de sărbătoare, bazată pe speranță. Oamenii vin cu tobe, cântă, dansează și scandează. Există un spirit de solidaritate uriaș: oameni care vin cu mâncare, ceai și cafea fierbinte și le împart participanților. Un alt lucru normal care se întâmplă este acela că protestatarii se întorc, rămân în Piață sau chiar în timpul protestului, cu saci de gunoi în mână, fac curățenie. În fiecare dimineață, Piața Victoriei este curată.

Toate mișcările care au loc la nivel de instituții sunt bine venite, salutate de protestatari. Dar nu diminuează importanța scopului. Dimpotrivă, oamenii primesc semnale că ceea ce fac contează. Protestele merg mai departe.

Ce am mai spus a fost legat de atitudinea guvernanților. Aceasta este tot ca a unui părinte care se uită de la înălțimea poziției sale la copilul său, adică la cei din stradă. Suntem tratați cu foarte mult dispreț, dispreț care se reflectă inclusiv la răspunsurile pe care le dau întrebărilor punctuale ale ziariștilor.

protest 6

Guvernarea nu se face în stradă este comentariul frecvent. Așa este. Și nimeni din Piața Victoriei nu își dorește să guverneze. Nu despre asta este vorba. Dar, ca răspuns la această afirmație a domnului Dragnea, aduc ca argument (și am spus-o și în emisiune) ceea ce s-a întâmplat anul trecut în Polonia, când au încercat să schimbe legea avortului. Au ieșit polonezii în stradă iar guvernanții au dat doi pași înapoi și au reanalizat. La noi, liderii de la guvernare refuză categoric să facă acest lucru. Invocă numărul de voturi pe care l-au primit pe 11 decembrie care este comparativ mai mare decât al oamenilor aflați în stradă, în București și în țară.

De când au început protestele am făcut un exercițiu. Am anunțat pe Facebook că cine nu poate ajunge la niciuna dintre manifestațiile care se organizează în țară și în străinătate să îmi lase mesaje și îi voi reprezenta. Am primit zeci. Am spus că, în spatele celor aflați seară de seară la proteste se mai află zeci, dacă nu chiar sute de persoane care, dintr-un motiv sau altul nu pot ajunge, dar care sunt solidari cu noi.

protest 3

S-a invocat votul democratic din 11 decembrie. Aici mi-ar fi plăcut să apuc să comentez. Și atunci și acum sunt acuzați tinerii care nu au fost a vot. Și atunci, și acum spun că generațiile care au venit din urmă nu au dimensiunea răului pe care comunismul și Ceaușescu le-au produs acestui popor. Acum o au, prin acest abuz pe care PSD și ALDE îl fac la adresa Justiției și implicit îl fac asupra poporului.

Zilele trecute copilul meu îmi spunea foarte vesel: „Am colegi care îmi spun că părinții lor le tot repetă că pe vremea lor nu existau calculatoare, că se jucau și citeau mai mult. Am realizat ce mamă cool am.” I-am explicat că mi se pare nedrept față de el să îi aduc astfel de argumente. Că este responsabilitatea mea ca părinte să mă adaptez conjuncturii în care s-a născut și în acest context să îl învăț principiile sănătoase de care are nevoie în viață.

protest 2

Plecând de la acest exemplu, imaginea este mai clară despre atitudinea actualilor guvernanți. Ei se cred în alte timpuri. De altfel, fac apel la același tip de discurs pe care l-am auzit în adolescența mea în decembrie 1989. Parcă le-ar reproșa tinerilor din ziua de astăzi că trăiesc într-o lume a tehnologiei, în care internetul mișcă mase. Pe cei din stradă nu-i cumperi cu 200-300 de lei. Nici cu mici, nici cu bere, nici cu alte facilități. Au fost învățați sau au învățat că nu se moare de foame câtă vreme ești în putere și poți munci. Că mult mai importante sunt principiile democrației și libertatea interioară. Generațiile care vin sunt mult mai intuitive decât am fost noi și părinții sau bunicii noștri. Ei sesizează mult mai repede și minciunile, și manipulările și lipsa de dialog argumentat care sunt atât de prezente în aparițiile publice ale actualilor guvernanți. Cu mult mai repede.

S-a mai vorbit despre modul în care protestează opoziția în Parlament. Personal cred că fac bine ce fac, în special cei de la USR cu mesajele lor tipărite. Există o vorbă care spune că „omul aude ceea ce vede”.

Ce ar mai fi de adăugat, generația noastră și cele de după noi, nu mai caută un „tătuc” care să le dea și să le tot dea bunuri materiale, bani de buzunar sau de chirie. Ca și în cazul unei relații părinte-copil, nu este suficient să îți îmbraci copilul, să îl hrănești. Copilul are nevoie și de dragoste, libertate și, de la o anumită vârstă, de autonomie. În timpul unuia dintre seminariile de la formare, unul dintre formatori a spus „este simplu să fii părinte pentru un bebeluș, dar trebuie să știi și să poți să fii părinte și pentru un adolescent și pentru un adult.”

protest 5

Actualii guvernanți încearcă, și din fericire nu prea mai reușesc, să mențină această imagine a puterii părintelui irațional și abuziv, atât de bine înfiptă în mentalul colectiv.  Generația mea și cea care urmează, caută lideri. Liderii oferă principii și idei. Cam cum făcea Noica cu discipolii săi la Păltiniș. Din fericire există astfel de lideri, mai mari și mai vizuali sau mai mici și cu mai puțină expunere.

În final, ce ar mai fi spus despre protestatari? Simțul umorului există și, ca mecanism de apărare este unul matur. Mesajele scrise sau scandate indică că cei prezenți la proteste sunt maturi din punct de vedere psihic și au un tip de mentalitate evoluat comparativ. Oamenii se încurajează unii pe alții. Au ieșit din starea depresivă generalizată. Atunci când cineva își exprimă îndoiala, zece alții în jurul său îi aduc argumente și îi retrezesc speranța. Există foarte mult bun simț în modul de comunicare și în stradă, dar și pe Facebook. Aici există cazuri în care violența verbală este exprimată. Dar fie este sancționată, fie ignorată, ceea ce indică faptul că mulți dintre protestatari din online preferă dialogul argumentat și de bun simț..  Este o solidaritate uriașă în Piață, nu doar la București, unde sunt seară de seară. Ci în întreaga țară și în diasporă. Căreia îi mulțumim pentru mesajele de susținere.

Și mulțumim Jandarmeriei Române!

Un punct în viitor

9Dăruind vei dobândi – Nicolae Steinhardt

Primele două texte pe care le-am citit în această zi au fost cel al Simone Tache, „Mulțumesc”, și cel al lui Vlad Voiculescu, Ministrul Sănătății în guvernul Cioloș, publicat pe Facebook (pentru cititorii mei, care nu au cont pe FB, am să-l public la final).

Ideea pregnantă este aceea a capacității unora dintre „ai noștri” de a renunța la viața comodă, pe care și-au clădit-o cu bun simț și iubire față de sine, având posturi confortabile și bine plătite, făcâd unii dintre ei chiar muncă de voluntariat, cu un scop mai mare: „binele acestui popor, adică al fiecăruia dintre noi.”

Gândul m-a purtat mai departe. Într-o țară plină de workshop-uri de dezvoltare peronală și spirituală, o țară plină de „luptători în lumină”, de maeștri în diferite sisteme de evoluție sprituală, 61% dintre concetățenii cu drept de vot nu s-au prezentat la urne pe data de 11 decembrie. Și am ajuns în situația descrisă de Adriana Stoian în textul „Guvernul rușinii”.

Mă întreb, cu un gust amar, ce face ca în acest context să nu existe un spirit civic ridicat? Oare câți dintre cei care au pornit pe o cale asumată de dezvotare personală/spirituală și-au exercitat dreptul la vot? Dacă dintre cei care și-au asumat un astfel de drum de evoluție personală s-au gândit vreo secundă și la comunitate? Ce se întâmplă în mintea oamenilor „evoluați” dacă nu întorc suficient de mult societății sau nu oferă suficient de mult societății? Și ce nu funcționează dacă nu au reușit să îi ajute și pe cei din jur?

Am observat în ultima perioadă că este foarte citat Viktor Frankl, din cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” (pe care o puteți citi aici). Textul des întâlnit este acesta: Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi. Dar este extras dintr-un context mai larg, care este acesta: Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi.

Puteți remaca cu ușurință că este vorba despre libertatea interioară a fiecărui om, libertatea de a avea o atitudine în fața unor contexte exterioare. Dar este, în prima parte a citatului, despre puterea de a dărui de la tine celorlalți. De a dărui din puținul pe care îl ai, celorlalți. De a te preocupa nu doar de tine (recte doar de evoluția ta), ci și de evoluția celorlalți.

În conversațiile private pe care le-am avut cu doi oameni pe care îi respect, am ajuns la concluzia că românii, poate fiecare dintre noi într-un grad mai mare sau mai mic, sunt dominați de ură. Mi-am amintit de cartea profesorului Vasile Dem Zamfirescu, Nevroza Balcanică, în care argumenta de ce acest popor este dominat de resentimente, care a fost vitregit de doi părinți care nu l-au iubit (istoria și geografia), care se urăște din străfunduri, a cărui principal mecanism de apărare este unul primitiv (infantil), arhaic și anume identificarea cu agresorul, și de ce este nevoie să se formeze un Minister al Stimei de Sine. În această perioadă observ că prea puțini se iubesc cu adevărat, suficient de mult încât să gândească mai ult de binele propriu.

Revenind la Viktor Frankl, acesta spunea că ceea ce îl ține pe om în viață, în cele mai crunte condiții exterioare, este capacitatea de a găsi în sine speranța, puterea de a găsi în viitor un punct de care să se sprijine.

Deși situația actuală este una care pe unii îi bucură, pe alții, mai raționali, îi nemulțumește, găsesc un punct în viitor și o speranță în interior, că va crește masa critică de oameni cultivați, care se iubesc cu adevărat și care au capacitatea de a dărui comunității, necesară unei schimbări în profunzime. Sper ca fiecare dintre cei dezvoltați personal și evoluați spiritual să vadă că iubirea stă în capacitatea de a dărui nu doar celui de lângă tine, cunoscutului. Ci mai ales celuilalt, necunoscutului. Și sunt prima care va face asta, care va oferi din timpul său și cunoașterea sa celorlalți, necunoscuților, mai mult decât textele de pe blog. Curând!

Textul lui Vlad Voiculescu:

team-vlad-voiculescu

Tocmai am predat stafeta, conform legii, noului ministru al Sanatatii.

Daca am reusit ceva in acest scurt mandat este pentru ca oamenii din fotografia de mai jos mi s-au alăturat. Unii au venit cu mine de la inceput, altii au venit pe parcurs. Unii au ramas toata perioada, altii au putut ramane doar pentru cateva luni. Unii au fost platiti, altii au lucrat in mod voluntar.

O parte erau deja in Bucuresti, multi au venit din Cluj, Timisoara, Sibiu, Craiova, Brasov, Londra, Oxford, Frankfurt, Viena, Washington.

Nimeni nu a fost pila cuiva, nimeni nu a venit aici pentru a imi fi loial mie sau altcuiva. Toti au venit cu dorinta onesta de a face ceva pentru tara lor. Oricat de ciudat ar suna asta in astfel de vremuri, e purul adevar.

Mi-ar placea ca sistemul medical sa aiba ceva din pasiunea, intransigenta, dragostea si puterea medicilor si farmacistilor din echipa mea.

Mi-ar placea ca pacientii sa aiba intelepciunea sa asculte si sa fie ascultati asa cum au fost in aceasta echipa.

Mi-ar placea ca orice ministru al sanatatii sa aiba norocul de a avea alaturi experti in politici publice de sanatate, arhitecti de spital, manageri de spital, manageri de proiect si comunicatori dintre cei mai buni.

Mi-ar placea ca functionarii din institutiile statului sa aiba cinstea si energia inepuizabila a functionarilor din echipa mea.

Mi-ar placea ca istoria sa mai permita acestei tari sa ii aduca acasa pe cei plecati, asa cum a facut-o acest guvern.

Mi-ar placea ca aceasta echipa sa fi redat catorva increderea ca se poate.

Mi-ar placea sa mai vad in viata asta oameni atat de buni adunati pentru a ii servi pe ceilalti. Si am sa vad.

PS Pentru a preintampina orice ingrijorare despre “cati consilieri a avut VVV”: nu sunt toti consilierii mei + vezi paragraful 2 de mai sus daca vrei sa intelegi. Numarul este acelasi cel putin din 2010 incoace (vezi HG 144/2010). Daca exista o diferenta fata de alte echipe de la MS, sigur nu este una de cantitate.

PPS Si da, chiar daca au fost in strainatate, astia ai mei chiar isi iubesc tara si au lasat multe in urma ca sa vina sa o serveasca … mai precis, impreuna au peste 60 de ani de experienta internaționala, diplome și stagii la cele mai performante universitati ale lumii: Oxford, London School of Economics, John Hopkins University, London Business School, European Institute for Public Administration Maastricht, Vienna University of Economics and Business Administration, Erasmus University Rotterdam sau University of Paris VIII.

Lor, si voua tuturor, va multumesc.

The OA – jocul cu schizofrenia

the-oa-tv-showLa recomandarea mai multor prieteni, ca fiind un serial pe gustul meu, am vizionat The OA. Mi-am propus să fac câte un mic text cu comentarii, ca să nu pierd ideile ce îmi vin în minte, la finalul fiecărei serii pe care o vizionez. În cele ce urmează, sunt gândurile „la cald” după mesajul „In memoriam Allison Wilke”.

Mi-a plăcut, deși la început mă plictisiseră imaginile cu prea multe tonuri de gri și cu actorii care păreau mult prea… șterși. Producătorii nu s-au străduit să ia ochii obervatorului cu fețe frumoase și bine machiate, lăsând loc contactului oarecum direct cu povestea. O tânără, care a orbit în urma unei experiențe „near death” în copilărie (aș spune că în plin Oedip), dispare de acasă timp de 7 ani. Când revine, vede din nou. Caută oameni care au o „chemare” interioară, bazată în special pe o suferință profundă, neîmpărtășită, pentru a forma un ciudat grup, a cărui misiune era salvarea altor oameni. Pe parcursul a zece episoade ne este dezvăluită povestea celor 7 ani de absență.

Din episodul 2 aveam ca diagnosticat de lucru schizofrenia, care a rămas până la final. Lumea exterioară și lumea interioară se contopesc în mintea eroinei. Povestea pe care o spune este credibilă și atrage, fără urmă de îndoială.

Mi-am amintit de metafora cu care psihanalistul Harold Searles a descris schizofrenia: este dragonul care ține captivă prințesa, dar simultan este și prințesa. Capcana în care cad psihoterapeuții este că se concentrează prea mult pe prințesă și pe dorința de a o salva.

În The Oa, am remacat atitudinea psihologului FBI. Deși avea propriile îndoieli legate de povestea cu captivitatea în care a trăit timp de 7 ani, nu i-a negat nicio secundă veridicitatea. Mai mult, nu a diminuat importanța viselor „premonitorii” pe care OA le avea. În ciuda explicațiilor raționale pe care i le-a dat, a admis că este posibil să presimtă iminența unui eveniment tragic. Și, în fața părinților ei adoptivi, nu a abandonat-o, nu a trădat-o, ci a fost de partea ei, refuzând o discuție privată cu mama posesivă.

Diagnosticul de schizofrenie este unul greu, dificil de acceptat de aparținători, greu de identificat de persoanele din jur, mai ales în perioadele inițiale de „normalitate”. Ceea ce face ca episoadele psihotice, odată prins în vraja schizofrenicului, să fie povești interesante și reale. Un suferind, precum OA, este fermecător. Ca și copil, trezește în mamă sau în cel ce-l are în grijă, posesivitatea și dorința de a fi în permanență dependent de sine. Așa cum spune mama sa adoptivă spre final: „am știut că este oarbă și am vrut să fie dependentă de mine. Să mă iubească doar pe mine.”

Ca să închei într-o notă optimistă, mă duc cu gândul la același Searles și munca sa de ani de zile cu pacienții schizofrenici. Aceștia au capacitatea de a te modela în interior. Te provoacă să devii mai bun. Te provoacă să descoperi, așa cum se întâmplă și în The OA, resurse interioare pentru a face lucrurile în mod diferit. Prin ritualurile pe care eroina le-a propus celor cu care a intrat în contact i-a făcut să își accepte „defectele” și neputințele, să creeze relații cu cei care nu sunt ca nici unul dintre ei, să se gândească la cei din jur, să își asume riscuri, dar mai ales „să simtă, să gândească și să acționeze ca Unul.”

Searles spunea că adevărata schimbare spre sănătate în relația cu un schizofrenic apare atunci când terapeutul își permite să vadă și să acorde atenție și dragonului, când își permite să se joace și să intre în jocul pacientului, când își permite să râdă și să glumească cu cel din fața sa despre neputințele amândurora.

Iar OA asta a făcut cu cei din jurul său!

+40/634.682.728

La protestul din octombrie împotriva deciziei Parlamentului de a nu permite DNA urmărirea penală a generalului Oprea, am fost vreo 3000 de oameni.

M-am întâlnit acolo cu un coleg psihoterapeut. Și ne puneam întrebarea: ce îi împiedică pe concetățenii noștri să iasă și își exercite dreptul la protest, să trezească și să mențină viu spiritul civic?

Ipoteza pe care am formulat-o împreună în acea seară este că majoritatea românilor sunt într-o stare depresivă, în care își spun că nu merită să facă un efort, pentru că oricum nu se schimbă nimic, toți politicienii sunt la fel, „toți o apă și-un pământ”.

Și totuși, protestul nostru, chiar 3000 fiind, a fost o reușită. Imaginează-ți, cititorule, cum ar fi să fim 30.000 sau chiar 3 milioane în stradă la fiecare nemernicie pe care o propune și o votează Parlamentul. Ar știi de frică și ar face totul să-și respecte angajamentele.

Astăzi revolta interioară este generată atât de lipsa de caracter a lui Gâdea din emisiunea de aseară cu premierul Dacian Cioloș, cât mai ales de afirmația impertinentului Badea „Un singur lucru totuși aștept: să nu-i mai văd fața buboasă a acestui impostor cinic, ipocrit și stupid, cocoțat pe cadavre în funcția de prim ministru”, publicată pe blog.

Acum scriu pentru cei peste 40% dintre concetățenii cu drept de vot care sunt nehotărâți, care consideră că votul lor nu este important, că nu se va schimba nimic.

Mulți poate spun că sunt dezamăgiți de președintele Iohannis. Poate nu a făcut el foarte multe până acum. Cu siguranță ne-a arătat, însă, că în politica românească există și un alt tip de discurs.

La fel a arătat și premierul Dacian Cioloș în fiecare apariție media, dar mai ales aseară la Sinteza Zilei. Premierul Cioloș ne-a arătat că este un om puternic, care știe să rămână calm și atent, pentru a răspunde cu argumente acuzațiilor nefondate. Adică, este un politician bun, ALTFEL.

Deci, pentru cei +40% de nehotărâți, dezamăgirea poate vine și din lipsa de respect „violent” pe care au arătat-o politicienii PSD+ALDE față de cei care în 2014 au votat pentru o altfel de politică.

La aceste alegeri însă nu sunt în totalitate aceiași. Sunt și oameni care abia au intrat în politică. Ei merită să li se acorde o șansă să schimbe acel ceva ce nu s-a schimbat în 26 de ani de schimbare a fețelor partidelor „energofage”.

Dacă ești printre cei +40% dintre nehotărâți, gândește-te și la cel de lângă tine. Noi am fost în stradă nu pentru toți. Dar am fost și pentru cei care au murit din cauza lor, a parlamentarilor egoiști, punându-se pe ei, „zeii”, mai presus de lege.

Nehotărâților puteți să dați cu corupția de pământ votând. Iar apoi protestând. V-am demonstrat noi, după Colectiv. De ce? Pentru că nu ești niciodată singur. Ne vei întâlni la Universitate, de fiecare dată când ne dăm întâlnire și  ne manifestăm spiritul civic.

image-2016-09-22-21307267-0-protest-oprea

Având buletinul ștampilat „votat în decembrie 2016” ia imaginează-ți ce sentiment o să ai când vei ieși în stradă! Îți garantez că vei fi în postura angajatorului care își trage la răspundere angajatul pentru ceea ce nu a făcut sau a făcut greșit. Spune sincer: nu-ți surâde ideea să fii patronul parlamentarilor?

În asta stă forța votului tău. În dreptul de a-i trage la răspundere pe cei pe care îi votezi în decembrie 2016. De a-i determina să facă ce este necesar și pentru tine, și pentru familia ta, dar și pentru vecinii tăi și pentru cei din comunitatea ta.

Astfel, îi vei putea taxa pentru fiecare minciună. Așa cum a fost taxat Ponta în 2014.

Dar vei pierde și ei vor câștiga, așa cum Firea a ajuns primar, votată de doar 200.000 de bucureșteni, într-o capitală cu circa 1,8 milioane de cetățeni cu drept de vot. În final s-a dovedit că 1,3 milioane de bucureșteni au preferat să stea departe de vot și să permită unei „gospodine isterice”, care este la mâna mafiei conduse de infractorul Pandele, soțul său, să ajungă primăriță.

Și acum, dacă nu mergi la vot, practic îi votezi pe cei de care te plângi. Și nu oferi șansa celor noi să arate ce pot. Așa cum guvernul tehnocrat a arătat ce se poate face dacă la guvernare sunt profesioniști, pregătiți în sisteme diferite decât cele guvernate de politicienii ticăloși ai partidelor energofage.

Este un îndemn bun să îndrăznești să crezi în tine și în votul tău. Dacă tu îți dai ție valoare ca om, ca parte din comunitate, tot tu vei avea forța să faci jocurile.

Dacă ești furios și revoltat, e bine. Este un semn că undeva în mintea ta, în sufletul tău, mai există bun simț și viață. Și poți folosi aceste resurse interne să schimbi exact lucrurile care te fac să fii furios și revoltat.

Hai la vot! Fiecare vot contează! Slăbește-l pe +40% și crește orice alt procent mai mic! Nu vei fi nici „cu turma” și vei fi și special! Pentru că de la 1 ianuarie poți oricând să ieși în stradă și să te întâlnești cu noi, cei 3000 care „l-am demis” pe Oprea din Parlament, cei 30000 care „am demis guvernul Ponta” și cu sutele care am apărut un ursuleț ucis din incompetența unor protejați de turbații politicieni.

Notă. Traducere titlu: +40/634.682.728  înseamnă +40% de nehotărâți pe tastatura de telefon

Altruismul ca o mască

the-night-manager-2016-v07oIdeea de a scrie despre altruism a apărut după ce am văzut mini-seria „The Night Manager”. Tot cu Hugh Laurie, de această dată în rolul unui filantrop și comerciant de armament e război. Seria, bazată pe romanul cu același nume, urmărește firul răzbunării managerului de noapte al unui hotel din Cairo, pentru moartea unei femei de care s-a îndrăgostit, și care fusese amanta fiului celui mai puternic om din stat în Egipt.

Cum spuneam, Hugh Laurie joacă rolul filantropului, om de afaceri prosper, cu o iubită tânără și frumoasă,  și care este preocupat de soarta imigranților sirieni, aflați în taberele din Turcia. Aceasta este activitatea din lumina reflectoarelor. În spatele camerelor își câștigă existența traficând armament greu, afacere în care este implicat, după cum reiese din poveste, cu guvernele UK și USA.

Și cum am ajuns la altruism? Într-una din secvențele din film, eroul se fotografiază în vizită într-una dintre taberele din Turcia, alături de imigranți, afirmând că este parte din program, esențial pentru presă, dar și pentru partea a doua a acțiunilor sale din această zonă a lumii. Cu alte cuvinte, face fapte bune pentru cei față de care viața a fost mai puțin darnică, pentru a da „de mâncare presei”, mutând atenția față de adevăratele sale intenții.

Altruismul este, conform definiției din DEX, o atitudine morală sau sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora. Precum și o doctrină morală care preconizează o astfel de atitudine.  Filantropie, tot conform DEX, este acțiunea de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci.

Dacă privim conceptul, dar și povestea seriei, din perspectivă psihanalitică, am putea spune că altruismul și un anumit tip de agresivitate distructivă, izvorât din lăcomie, sunt două fețe ale aceleiași monede. La suprafață, în „văzul lumii”, avem o persoană altruistă, dedicată faptelor de caritate, preocupată de problemele celor mai puțin „norocoși” decât ea. Dar în adâncurile inconștientului său este mânată de multă cruzime și dorință de distrugere. Altruismul este, astfel, o modalitate de a ține sub control tendințele agresive și de lăcomie, inconștiente. Nevoia de a ascunde pornirile interioare duce la manifestări de bunătate și compasiune, dar adesea false. Parafrazându-l pe Freud, un om aflat doar în lumină, ascunde mult întuneric, și cel mai adesea este extrem de periculos.

Cititorului i-ar putea veni în minte nume de persoane și personalități actuale care corespund descrierii. Și nu ar greși aproape deloc. În aceste vremuri este simplu ca cineva să joace în fața reflectoarelor rolul omului bun, ascunzând cu mare precizie aspectele întunecate și distrugătoare din sine. Însă, la o privire mai atentă, chiar și acestea sunt date de gol. Pentru că, întocmai precum în cazul personajului rău din „The Night Manager”, lăcomia îl va face să piardă din vedere detalii pe care o minte clară, nepătimașă le va observa și le va folosi.

Principiul creștin spune că atunci când faci un bine „nu trebuie să știe dreapta ce face stânga”. Adică făcând un bine, nu trebuie să o faci în văzul tuturor. Pentru că cine procedează așa, cade în capcana vanității. Și nu mai este nici pe departe o persoană altruistă. Ci doar o persoană care are ceva de ascuns, cel mai probabil niște emoții arhaice, precum ura și lăcomia.