Feed on
Posts
Comments

Viețile prințeselor ne atrag deseori poate pentru a verifica dacă chiar „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau poate pentru a ne demonstra că și deținătorii de „sânge albastru” se confruntă cu probleme în viață ca noi toți ceilalți.

„Amintirile unui prințese rebele din familia Romanov” ne arată că cea de a doua parte este cea reală. Olga Romanoff, secondată de istoricul Coryne Hall, povestește viața familiei sale din Rusia, mai apoi din exil și viața pe care a dus-o ea ca parte din marea familie regală europeană. Nici un membru al familiei extinse nu a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de jumătatea aleasă. Deseori au divorțat și s-au recăsătorit de 2, 3 ori.

Remarcabil este efortul de a reface arborele genealogic. Date fiind originile sale princiare, documentele, printre care și articole de ziare, i-au făcut demersul mult mai ușor. Mai puțin ușor a fost, însă, demersul de a recupera bijuteriile sau documentele care atestă că familia sa este proprietara unor terenuri aflate pe teritoriul Rusiei sau al Crimeei. M-a impresionat o secvență în care replica autorităților de la Moscova, la afirmația unuia dintre membrii familiei „Știți că 90% dintre viile din Crimeea aparțin familiei noastre”, a fost „Știm. Dar dovediți-o!”

Nu știiu dacă scriitura originală are un aer infantil sau e doar traducerea. Cert este că sunt pasaje întregi care par a fi scrise de un copil de 10-12 ani. E drept că prințesa mărturisește că educația sa a lăsat de dorit. Principala cauză fiind teama mamei sale de a o lăsa la o școalăcu internat sau la orice școală. Cu o mamă posesivă, care proiecta pe unicul său copil experiențele sale traumatizante din perioada în care a locuit la un internat, era greu să dezvolți vreun interes față de studiu. În schimb, Olga era pasionată de călărie.

Un alt detaliu iritant, care cred că ține totuși de traducere, este acela că, vorbind despre tatăl său, prințul Andrei, de cele mai multe ori folosește apelativul de alint „tati”. Iritant pentru că la momentul în care a scris cartea prințesa Olga trecuse de 60 de ani. În original poate fi „daddy”.

Recenziile cărții promit o lectură amuzantă. Și da, sunt momente în care vrei nu vrei te amuzi imaginându-ți, spre exemplu, o copilă plimbându-se cu poneiul prin casă și ieșind în întâmpinarea poștașului călare pe animal.

Familia sa a dus o viață grea, fiind adesea nevoiți fie să apeleze la ajutorul neamurilor regale din întreaga Europă, fie să vândă bijuteriile imperiale sau alte obiecte care, pentru că purtau însemnele Romanovilor, stârneau interesul celor bogați. Mama sa spera că fiica sa se va căsători cu un bărbat cu bani și astfel vor scăpa de datorii și vor putea păstra multe dintre bunurile moștenite.

Prințesa pretinde că încă din copilărie comunica cu fantomele din casa părintească sau din orice altă casă în care a ajuns vreodată să locuiască. Dacă e adevărat sau e doar un element de marketing pentru expoziția pe care a organizat-o în casa părintească, nu am de unde să știu. M-a amuzat însă imaginea cu ea amenințând fantomele că dacă nu se potolesc și nu lasă chiriașii sau vizitatorii în pace, vinde casa unui om bogat.

Una peste alta e o lectură plăcută de weekend. Și o lectură care ne arată că viața unei familii imperiale, deși încercată și amenințată cu distrugerea, poate fi pitorească.

https://depositphotos.com/233099848/stock-photo-folios-old-manuscripts-library-tsuglagkhang.html
Folios of old manuscripts in library of Tsuglagkhang buddhist monastery, Gangtok, Sikkim, India

Lenevesc în cancelaria profesorilor și mă uit pe fereastră dintr-un fotoliu încărcat cu amintiri și de patina timpului. Grădina interioară a clădirii medievale pare să prindă viață sub secundele crepusculului; o viață a umbrelor ce cresc pregătindu-se să înghită și ultimele urme de lumină. Categoric, e fabulos să fii profesor la o universitate veche de 600 de ani.

Mai am lucrări care așteaptă să le corectez. O altă lume în care staționează speranțele studenților mei. Dar mintea-mi are altă treabă. Mâine ar trebui să duc manuscrisul la editură și încă nu am dat o nouă corectură; nu de literă sau gramatică, ci de spirit și logică. Simt, ca în alte dăți, că ceva îmi scapă și o nouă lectură cu pixul roșu –  „Balaurul cu cinci capete” cum îl alintam eu sau “Dragonul Roșu” cum simpatic îl prezenta profesorul M – ar trebui să mă ajute.

Dar niciodată pare să nu fi fost atât de greu ca acum, să mă așez pur și simplu și să citesc. Ca și cum aș fi unul dintre studenții mei care amână predarea eseului găsind toate scuzele imaginabile.

În viața asta de profesor le-am auzit pe toate: de la nuntă la deces, de la ceasul care nu a sunat până la pisica care a mâncat lucrarea, de la virusul care a atacat hardul computerului și a șters tot, inclusiv eseul, până la spitalizări neașteptate!

Nu am cerut niciodată dovezi, deși nu i-am crezut vreodată. A fost o vreme când le acceptam pe toate ca să le câștig simpatia. Chiar dacă atunci nu aș fi recunoscut asta în fața nimănui. De ce aș fi făcut-o? Așa erau și ei mulțumiți și vorbeau pe la colțuri ce „mișto” sunt. În timp ce imaginea mea de „cool” creștea și o întrecea chiar și pe cea a profesorului M, eu, profesorul „The Best”, îmi vedeam de “Lungul drum al zilei către mâine”!

Afară noaptea s-a lăsat de-a binelea. Clădirea e pustie și cred că și portarul a încuiat totul, s-a ascuns în cămara lui și se uită le știri. Sau la vreun talk show obosit menit să îi alimenteze nu doar furia ce-i zace în ființă împotriva sistemului, și a guvernului, și a președintelui și a oricui îi mai spune televizorul că trebuie să se revolte. Neapărat să se revolte că altfel vine “Oculta Mondială” peste patrie și ne rade pe toți.

Cu noi, însă, matusalemicul portar e respectuos și mereu atent să ne ajute. Crede și el despre mine că sunt „mișto”; am auzit vorbind studenții din anul I, când treceam într-o zi prin mijlocul lor. Habar nu aveau cine sunt și nici nu prea le păsa atunci. I-am înțeles și pe ei. Acomodarea e un proces care necesită să afli informații despre toți din orice sursă. Și dacă portarul nu știe, atunci cine să știe?

Ar trebui să plec spre casă. Am timp să corectez lucrările și mâine. E limpede că manuscrisul își cere dreptul la atenție. Și mai ales eu am terminat cam toate scuzele posibile să îl predau. Mă așteaptă cuminte în geanta aia neagră pe care am primit-o cadou de la profesorul M înainte să plece definitiv din țară.

Când m-am despărțit de M pe aeroport, am simțit o ușurare; parcă am ieșit dintr-o închisoare cu gratiile poleite cu aur! Instantaneu am realizat că aveam calea liberă nu doar să-i ating faima, ci chiar să i-o depășesc.

Nu am să neg niciodată că a fost mentorul meu, modelul meu, părintele meu „adoptiv”. O pornire freudiană se născuse atunci în mine. Luasem ce aveam de luat de la el și voiam să plece, să dispară. Ar fi fost dificil să îl omor cu mâna mea și complet împotriva scopului meu de a-l depăși. M-am așezat cuminte în scaunul timpului și am așteptat, făcându-i, în același timp, pe ceilalți să mă iubească. Poate o să ziceți că am fost diabolic, dar eu îmi spun în fața oglinzii că am fost uman, nu l-am ucis, am așteptat ca M să devină singur… A FOST!

Nici la cărți publicate nu am câștigat încă în fața părintelui meu academic. L-am invidiat pentru ușurința cu care scria, pe cuvintele cu care își așternea gândurile și ideile. Părea că nu face vreun efort, iar rândurile-i curgeau lin și pe ne simțite te trezeai capturat în paginile sale. Am mai întâlnit această grație într-un eseu al unui student. Un student bun, care într-o bună zi a dispărut fără să spună nimănui nimic. Nu am întrebat de el vreodată. Am aflat după o vreme că suferea de o boală rară a inimii. Dar atât. Nu știa nimeni ce s-a mai întâmplat cu el. Nici chiar portarul matusalemic. Sau știa și nu sufla o vorbă nimănui!

Lumina s-a stins brusc în toată clădirea. Încep să caut prin buzunare o brichetă. Of, ce-aș fuma acum o țigară. Dar nu găsesc nici pachetul de țigări, nici bricheta. Îmi iau haina de pe spătarul scaunului, iau geanta cu manuscrisul și mă îndrept spre scările principale, așa numitele „scările profesorilor”. Aud pași care urcă și întreb portarul dacă știe ce se întâmplă. Nu-mi răspunde, iar pașii încep să fie mai apăsați și într-un ritm mai rapid. Simt cum un val de spaimă mi se ridică din vintre spre inimă și iau calea întoarsă fără să cercetez ce e cu portarul, de ce nu îmi vorbește.

Pe întunericul de smoală bâjbâi spre scara studenților, dar și de acolo se aud pași a căror zgomot îmi sună la fel de amenințător. Și nu e portarul pe care l-am neglijat fără reținere, e teroarea din mintea mea. Doar lumina unei luni pline îmi mai e părtașă la groaza cu care caut scara de incendiu. Umbrele din grădină au înghițit și părți din holul „istoriei” unde toți „părinții” școlii,  din tablouri uriașe, veghează drumul nostru. Acum parcă au prins viață și cu rânjetele de pe fețele pictate în prea mult roșu se uită toți spre mine așteptând să vadă cum sunt prins de pașii care vin spre mine.

Spaima, oh, spaima care îmi prinde gâtul ca-ntr-o menghină, ar vrea să mă opresc și să-mi accept soarta. Teroarea care vine în urma ei însă îmi dă un brânci pe scara pe care nu cred că am fost vreodată. Scara de incendiu, scara evadării. Mă opresc și ascult. Nici un zgomot de pași nu se aude.

Respir adânc, strâng geanta cu manuscrisul în brațe și încep să cobor treaptă cu treaptă scara de fier în spirală. De ce nu oi fi trecut măcar o dată pe-aici pe lumină, să știu măcar unde ajung. Parcă am ieșit brusc din lumea mea și am intrat în Procesul lui Kafka căutând în podurile clădirilor vechi funcționarii justiției care să îmi dea o izbăvire de pedeapsa pentru fapta condamnabilă pe care o comisesem. Speram ca măcar la capătul scării în spirală, pe care coboram mânat de teroarea care luase locul spaimei, să ajung în stradă ca nefericitul de Josef K. Am dublul vârstei lui, n-am cum să nu ies la aer. Ar fi prea kafkian să mor pe scara de incendiu a universității, într-o seară, în timpul unei pene de curent, cu o zi înainte să depun la editură manuscrisul cărții care avea să-l învingă pe mentorul meu, ca o ultimă lovitură în procesul de paricid început de mult prea mult timp. Să tot fie niște decenii.

Pare că am ajuns la parter. Ușa de ieșire e închisă. De sus încep să se audă pașii care au dibuit scara de incendiu și pare că mi-au luat urma. Cine o fi fost deșteptul care a decis să pună uși de termopan în interiorul clădirii medievale? De spart nu am cum să sparg. Să cobor rămâne ultima soluție, dacă nu vreau să mor ucis de necunoscuții ai căror pași nu se opresc deloc, dar par să fi încetinit ritmul. Curiozitatea își face loc pe lângă teroare. Cum o arăta subsolul universității? Sunt aici de când eram student și nici nu știu dacă mi-am pus vreodată problema să cercetez subsolul. Ciudat!

Scările se termină într-o ușă de lemn masiv, măcinată de timp, neîngrijită, abandonată cred de la începutul veacului. Slavă Cerului că e deschisă. De teamă să nu scârțâie din încheieturi, dându-mi de gol poziția în fața urmăritorilor mei pe care nu mai știu dacă i-am mai auzit sau nu, o împing încet.

Dincolo de ușa masivă de lemn e lumină. Lumânări aprinse stau lipite de pereți ca-ntr-o scenă cu canalurile subterane de sub Luvru, pe care o văzusem în cărțile lui Dumas. Pereți plini de rafturi cu manuscrise stăteau tăcuți, neafectați de prezența mea. În mod ciudat nu mă întreb cine a aprins lumânările. În tăcere și abia răsuflând mă apropii de raftul din stânga și citesc titlu după titlu. Dacă mă uit după ceva anume, n-am idee. Dar observ că m-am mai liniștit. Oare lumânările mi-au redus din teama? Posibil!

Citesc titlu după titlu și continui să țin strâns în brațe geanta cu manuscrisul pe care ar trebui să îl predau dacă ies viu de aici. De ce nu aș ieși? Pașii ce mă urmăreau nu se mai aud și spaima și teroarea se disipează. Curiozitatea e cea care le-a luat locul și parcă încep să caut ceva anume. Sau pe cineva anume?

Înaintez încet de-a lungul peretelui continuând să silabisesc în surdină titlu după titlu. Toate manuscrisele profesorului M sunt aici, curate ca și cum abia a pus ultimul punct. Dacă le-aș deschide cred că aș vedea corecturile, acele dâre adânci lăsate de Balaurul Roșu nu doar pe lucrările noastre, dar mai ales pe lucrările lui. Nu rata nicio greșeală; erau șiruri de sinonime în dreptul cuvintelor care îi păreau prea banale prea sărace în sensul ideii pe care o avea în minte. Critic era cu el, blând și bun era cu noi. Nemilos cu cuvintele care nu reușeau să surprindă întru totul gândurile care stăruiau să fie așternute întocmai pe hârtie. M era magnific!

Pe rafturile de mai sus am găsit lucrările mele. Nu manuscrisele cărților. Alea nu aveau cum să fie aici, pentru că știu exact că zac ascunse într-un fund de sertar în biblioteca casei de la țară. Prăfuite sunt cu siguranță, așa cum prăfuite sunt și rândurile ce le conțin.

Nu, aici, în tenebrosul subsol scos din întuneric de lumânări, sunt lucrările din sesiunile în care student fiind, i le trimiteam profesorului să le citească, în acel lung proces pe care l-am străbătut ca să-i câștig atenția, simpatia, protecția, afecțiunea. Da, sunt de atunci, de când tânjeam să îi fiu fiul academic cel mai bun, căruia să-i lase moștenirea sa culturală.

Nicio virgulă cu roșu nu era pe ele. Mereu m-am întrebat ce-l făcea să nu pună “Balaurul Roșu” pe temele mele. Nu-i vorbă că nu le citea. Le citea și în lungile ore de cerc, când ne întâlneam cu el miercurea, în salonul casei sale, ne spunea fiecăruia cam ce i-a plăcut și unde părea că argumentația era fracturată. Mi-a și citat unele scrieri în cărțile sale. Dar greu mi-a fost să cred că erau perfecte, atât de bune încât să nu merite atenția pixului său roșu.

Rămăsesem tăcut în fața rafturilor cu lucrările studenților strânse în atâta amar de vreme, întrebându-mă, dar poate nu atât de serios, cine și de ce le strânsese aici. Erau toate cele scrise de mințile proaspete care au trecut prin universitate sau doar cele care plăcuseră profesorului M?

Mă așezasem pe un scaun care apăruse de nicăieri sau doar era acolo și nu mi s-a părut nefiresc să mă așez. Era un scaun dintr-acela vechi, de lemn, care ar fi scârțâit de era în orice alt loc. Dar aici nu. Și nu mă întrebam de ce nu scosese nici un zgomot. Sau l-a scos și nu i-am data atenție pătruns fiind de comoara ce tocmai o descoperisem. Lucrările!

Toate acele lucrări probabil uitate de lume și de mine. Câte idei irosite! Câte gânduri revărsate în mii și mii… Dar ce zic eu aici? Milioane de coli de hârtie în textura fiecărei vremi în care fuseseră așternute. Un ocean de cunoaștere se revela în fața ochilor mei. Totul era acolo, tot ceea ce căutasem în toți anii aceștia în care mă aruncasem, voit sau nu, într-o cursă cu obstacole, un maraton la capătul căruia mă aștepta recunoașterea supremă. Sau era doar o iluzie.

Atingerea ușoară a unei mâini m-a făcut să tresar și spaima, ba nu, teroarea m-a invadat din nou. Îmi venea să urlu și să spun să nu mă omoare. Să nu mă omoare. Renunț la tot, doar să mă lase să trăiesc să apuc să citesc toată lucrarea care zăcea fără să știu în subsolul universității. M-am întors încet, trăgându-mi capul între umeri, de parcă urma să fiu lovit cu o sabie ce urma să mi-l despartă de trunchi. Și atunci l-am văzut. Era studentul care dispăruse cu ani în urmă.

Și m-am trezit.

***

M-am surprins că mă capturase cu totul în povestirea visului său. Bărbatul acesta, de 60 de ani, care de ani de zile se întovărășise cu divanul meu unde se așeza de 3 ori pe săptămână, suferea de multă vreme de nevoia de a fi recunoscut. Muncise, scrisese, publicase se căsătorise, avea o familie frumoasă, acum și nepoți, dar rămăsese un gol. Un gol cu care venise în analiză și încerca să îl umple cu amintiri, cu melancolii, cu speranțe, cu bucurii mărunte. Dar rămânea acolo o umbră a ceva ce fusese sau își dorea să ajungă.

Știa că urmează să îl invit să asocieze visul. Dar am tăcut. Părea că umpluse acel gol. Sau, de fapt nu fusese niciodată un gol, ci îi fusese foarte greu să descopere bogăția ce-i zăcea acolo, în adâncul ființei, într-un colț uitat. Un subsol uitat. Și dintr-o dată îl aud vorbind:

„Nu m-ați mai întrebat cu ce asociez. Dar nu e nevoie, că știu. Am găsit ce îmi lipsea. Mi-am găsit comoara. Tânărul de care nu mai știam nimic eram eu. Eu, cel ce sufeream în umbra profesorului M. Revoltat că îmi lua ideile din lucrările pe care le uitasem și le introducea în cărțile sale de succes. Nu, nu mă citase vreodată. Spunea vag că era inspirat de studenții lui. Dar ne lua ideile și le punea în cărțile sale și atât. Nici un mulțumesc. Nimic. Acum realizez de ce am amânat atât și predarea manuscrisul. Trebuie să le mulțumesc studenților mei. Să le spun numele. Nu pot fi ca M. Sunt diferit!”

Una dintre cele mai frumoase cărți despre psihoterapie, care prezintă cazuri și interpretarea teoretică, este „La terapie în fustița de balerină”, scrisă de 3 terapeute și apărută la editura Trei.

Kerry L. Malawista, psihanalistă din Potomac (Maryland), este supervizoare pentru psihologi şi asistenţi sociali, Anne J. Adelman, psihanalistă şi psiholog clinician, a coordonat (alături de K.L. Malawista) volumul colectiv The Therapist in Mourning (Terapeutul în doliu, 2013) și Catherine L. Anderson este o psihanalistă cu experienţă în psihologia judiciară şi tratarea sindromului de stres posttraumatic și-au unit forțele creative din dorința de oferi cititorilor, specialiști sau doar pasionați de arta terapiei, un mod inedit de a face accesibilă teoria psihanalitică/psihodinamică cu ajutorul experiențelor personale.

Kerry Malawista, inițiatoarea proiectului, mărturisește în „Introducere” dificultatea cu care s-a confruntat, atunci când a început să predea în cadrul unui program clinic, de a găsi materiale pe care să le folosească pentru a trezi și menține interesul cursanților. Această situație, care s-a adăugat convingerii că exemplele ajută mai mult la înțelegerea teoriei, susținută de ideea că „oricine iubește o poveste bună” a determinat-o să le propună colegelor sale să scrie această carte în comun.

„Cartea noastră poartă cititorul într-o călătorie prin intermediul poveștilor, ce se întinde de la anecdote vesele și jucăușe la povești curajoase despre provocare și schimbare și până, în sfârșit, la melancolice elegii ale suferinței pierderii și iubirii. Fiecare eseu, extras din istoriile noastre personale și profesionale, vorbește într-un fel unic despre evenimentele din viețile noastre care pot fi înțelese în lumina anumitor concepte psihodinamice importante.”

Cartea este împărțită în cinci părți și cuprinde 23 de povestiri. Fiecare povestire ilustrează o temă importantă din teoria psihodinamică și este analizată și argumentată teoretic. Autoarele trec în revistă, pentru fiecare dintre cele 23 de povestiri, viziunile teoretice ale unor psihanaliști importanți de la Freud încoace. Chiar și partea teoretică ce însoțește fiecare caz este o povestire în sine, povestea evoluției unui concept teoretic. Unui pasionat de psihoterapie îi va fi ușor să lectureze cartea chiar și în lipsa unei pregătiri teoretice. În fond aceasta a și fost motivația scrierii cărții: de a fac accesibile conceptele teoretice studenților. Pentru specialiști ea poate fi o excelentă revitalizare a informațiilor teoretic. Nu de puține ori în timp ce citeam gândul îmi zbura spre situații asemănătoare din propria-mi analiză sau propria-mi practică.

Garantez că cititorul nu se va plictisi. Garantez că fiecare povestire va găsi un ecou afectiv în propria-i ființă. Și sper că pentru cei care se gândesc să înceapă o analiză cartea le va oferi un gram în plus de încredere că spațiul psihoterapiei este unul sigur.

Biografiile și autobiografiile sunt unele dintre cărțile pline de savoare pe care îmi place să le citesc. La cea a lui Freud scrisă de Peter Gay am plâns. La autobiografia lui Mark Twain, de fapt „capitole” din autobiografia sa, am râs.

Huck Finn și Tom Sawyer au fost personajele care mi-au însoțit copilăria. Îmi amintesc și acum că în momentul în care am început să le citesc aventurile mama îmi spunea râzând momentele din cărți care au impresionat-o. Și acum, dacă stăm de vorbă, își amintește și râde cu poftă.

„Capitole din autobiografia mea” dezvăluie care sunt persoanele care l-au inspirat pe Samuel Clemens, numele real al lui Twain, pentru fiecare dintre personajele cărților sale. Și aduce completări fascinante despre locurile copilăriei, despre prietenii săi, despre adulții care au jucat un rol mai mare sau mai mic în modul în care a ajuns să privească lumea. Mărturisirea că lui îi plac liliecii care populau peștera la care mergea cu prietenii să descopereaur, m-a făcut să rd și să-mi spun „Hei, Sam, dacă ai știi ce trăim noi acum din cauza liliecilor!”

Impresionante sunt durerea și sinceritatea cu care vorbește despre fiica sa preferată, Suzy, autoarea primei sale biografii. Biografie din care Twain citează ca puncte de plecare pentru amintirile pe care cu atâtă generozitate le dezvăluie în articolele ce formează capitolele autobiografiei sale. Durerea pierderii ei o transformă cu delicatețea unui tată iubitor într-o împăcare pentru amintirea ei și pentru sufletul său îndurerat.

Un foarte fin observator al naturii umane, însoțește fiecare descriere a experiențelor sale cu emoții trăite și cu observații analitice retrospective. Intrarea în freamătul duelurilor, în ciuda atitudinii sale împotriva acestei practici a vremii, modul în care și-a susținut fratele mai mare financiar și emoțional, chiar dacă acesta mergea dintr-un eșec în altul, întâlnirile cu înalți demintari ai momentului, dar și cu alți scriitori, aventurile în Europa, dar și atmosfera de familie, constant însuflețită de copii și de relația cu soția sa sunt povești de sine stătătoare care arată o personalitate complexă, vie și cu o uimitoare capacitate de autoanaliză.

Spre finalul cărții chiar spune că pentru el este o activitate constantă aceea de a se analiza în raport cu ceilalți, în raport cu cine a fost și cine își dorea să fie, cum acceptă neajunsurile personalității sale și cum pune în evidență calitățile. Dintre care cea mai importantă este consecvența față de principii. Și o constantă a vieții sale rămâne umorul pe care îl descoperă sau îl redescoperă în discursuri ținute cu decenii în urmă, pe care caută să îl pună în evidență în orice scriere, dialog sau conferință.

Recomand cu mare drag Mark Twain – „Capitole din autobiografia mea” de la Editura Herald.

Bună! Sunt Andreea, clientul tău, Vodafone!

Doresc să îți spun că azi m-am enervat cu tiza mea, ghidul meu Vodafone, care nu a reușit să înțeleagă că doresc să vorbesc cu un operator, să mă ajute să rezolv o problemă pe care eu o creasem. Da, știu, clienții sunt întotdeauna de vină, dar am riscat să găsesc puțină susținere din partea celor care se presupune că pot să ofere o soluție.

Dacă la apelul gratuit nu a fost chip să ajung să vorbesc cu un om, oricât de caldă și bună e vocea Andreei din dotare, am sunat la celălalt, taxabilul. Unde am ajuns, în sfârșit să vorbesc cu un human. Care, după ce mi-am vărsat nemulțumirile pentru că Andreea nu înțelege că vreau să vorbesc cu un om, m-a transferat la un alt human. Acest al doilea human mi-a zis că nu știe cum să mă rezolve și că mă trimite la un alt human. „Să nu închideți!” mi-a zis. Și n-am închis timp de 20 de minute taxabile cu 0,69 euro.

Înainte să se facă de juma de oră, când deja resemnarea pusese stăpânire pe mine, și după ce făcusem calculul cu cât mă vei taxa la următoarea factură, am închis. Și am sunat din nou. La același număr taxabil, unde realitatea mi-a demonstrat că pot vorbi cu un human. Și așa am ajuns la o altă tiză care în 2 minute mi-a spus ce să fac ca să rezolvăm problema cu care sunasem pe care, repet, eu o creasem.

Cele 20+ de minute în care am stat în așteptare am zis că cel mai bun lucru pe care îl am de făcut, pe lângă să îmi domolesc nervii și frustrarea, e să reflectez. Nu doar la greșeala mea din neatenție, ci la cât de important este să vorbești cu un om atunci când ai o problemă. Foarte important mi-am dat seama tot încercând să o conving pe Andreea, ghidul meu Vodafone, că vreau să vorbesc cu o ființă vie.

Îmi imaginez că sunt situații stresante pentru operatori, când sună unii, la fel de nervoși ca mine, dar care nu reușesc să se liniștească, ci cheamă tot calendarul creștin la apel. E greu. Dar totuși, un robot nu poate oferi, oricât de caldă ar fi vocea înregistrată, sentimentul că ești cât de cât înțeles. Că te aude un om că ești tâmpițică, că nu ai fost atentă când ai selectat contul în care să virezi banii de factură și s-au dus în altă parte, dar, cumva, tot la tine în ogradă. Adică, după ce că te simți vinovat pentru o greșeală, de care, altfel, vei râde peste ceva vreme, și pe care o vei avea ca reper, mai ai de înfruntat și incapacitatea robotului de a face un singur lucru: să te pună în contact cu un om.

Vodafone, dragă, Andreea, clientul tău, știe că nici la ceilalți nu e mai bine, deci e inutil să te amenințe cu rezilierea contractului. Dar ai putea face în vreun fel să ajung să vorbesc mai repede cu un om și de preferat fără să plătesc aproape încă o dată valoarea facturii pentru asta?

Țin să îi mulțumesc Andreei, omul, nu robotul, că în 2minute a ascultat, a înțeles și mi-a oferit soluție.

Concluzie: cum te ascultă un om și te liniștește, un robot nu o va putea face niciodată. Îmi pare rău, Andreea, robotul. Mergând mai departe, mi-e greu să cred că un robot ar putea conduce o psihoterapie. Dar mai știi?

În timpul campaniei pentru Casa Albă la mai multe posturi de televiziune americane și în mai multe ziare apărea Mary L. Trump vorbind despre unchiul său, președintele SUA. Am căutat pe internet și am găsit un interviu despre cartea pe care tocmai o lansase, interviu în care făcea apel la specialiștii în domeniul sănătății mentale să iasă și să vorbească despre patologiile vizibile ale lui Donald Trump.

Cartea am primit-o de la „Moș”, iar azi nu m-am lăsat până nu am terminat-o. Mary L. Trump are o licență și un master în Limba Engleză și Literatură Comparată, licență și doctorat în psihologie. Am citit scurta ei prezentare când eram pe la jumătatea cărții, pentru că m-am trezit că sunt absorbită de lectură; că sunt cu ochii minții în locurile și situațiile pe care le descrie, iar asta doar talentului său. Mărturisesc că m-au scos din ritm greșelile de tehnoredactare și îmi tot venea să pun mâna pe telefon să sun la editură să le spun să schimbe corectorul.

Mary L. Trump este fiica fratelui mai mare al lui Donald Trump, cel care a fost prima victimă a bunicului său, Fred Trump, cunoscut investitor imobiliar american. Mary reconstruiește din amintirile sale, ale mamei sale, ale bunicii și mătușilor sale atmosfera din familia Trump. Identifică principalele cauze ale disfuncționalităților din relațiile dintre ei în lipsa îndelungată a bunicii sale din viața copiilor din cauza unei boli care i-a pus viața în pericol la scurt timpdupă nașterea celui de al cincilea copil. Dar și în incapacitatea bunicului său Fred de a fi un tată bun pentru copii, de a empatiza cu suferința soției și cu durerea și spaima copiilor că își vor pierde mama.

Cei cinci copii ai familiei Trump, dintre care Donald a fost al patrulea născut și care avea 2 ani când mama sa a fost internată pentru o lungă perioadă de timp, au trăit un dublu abandon: cel al mamei spitalizate și cel al tatălui preocupat mai mult de a face bani, pentru care lucra 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Pentru Fred Trump durerea era o slăbiciune, suferința era o slăbiciune, empatia era o slăbiciune. Tot ce putea fi o urmă de umanitate era o slăbiciune. Mary L. Trump arată cum Donald a învățat de mic să fie arogant, disprețuitor, bully cu ceilați, nu ca mecanisme de apărare în fața durerii, ci ca mod de a fi care să-i aducă aprecierea și recunoașterea tatălui.

Întreaga carte argumentează de ce Donald Trump nu este nimic altceva decât propriul său produs de marketing în care tatăl său a pompat milioane și milioane de dolari. El nu este și nu a fost niciodată „un om de afaceri de succes”. Dar întregul mecanism de suprviețuire psihică pe care l-a dezvoltat în copilărie l-a perfecționat continuu reușind să păcălească bancheri, oameni de afaceri și politicieni până în momentul în care aceștia nu mai puteau să dea înapoi, ci cel mult să gestioneze situațiile de criză astfel încât să nu piardă și încrederea în instituțiile pe care le conduc, nu doar banii.

Sunt în carte pasaje care păreau să descrie politicieni români foarte vizibili în ultima perioadă. Mi-ar plăcea să pot scrie fără rețineri care sunt cei care sunt doar produse de marketing și care au prea puțin de a face cu politica și cu interesul real față de cetățeni. Dar poate că deocamdată e mai bine să îi lăsăm să vedem ce fac și mai ales cum fac.

Dar nu pot să nu mă gândesc la sănătatea mentală a celor care ne cer să avem încredere în ei și să îi votăm. Cum putem identifica care dintre ei neagă și disimulează realitatea? Pentru că nu avem acces la istoriile lor de familie. Cea mai la îndemână variantă este aceea de a avea noi o capacitate de discernământ suficient de sănătoasă încât să punem în comparație realitatea cu declarațiile pe care ei le fac. O alta ar cere mai mult efort și timp să analizăm evoluția personală, profesională, politică a fiecăruia și să vedem cât din cele declarate public sunt reale. Cum ar fi, spre exemplu, informațiile despre studii, diplome etc.

Este adevărat că nu putem face o prezentare clară și lucidă precum a făcut Mary L. Trump în cartea sa „Prea mult și niciodată destul”, nefiind în proximitatea liderilor pe o perioadă atât de lungă; practic de o viață. Dar dacă reușim să dezvoltăm „organul” nostru numit psihic suficient de mult, vom reuși să distingem între podusele de marketing de pe scena politică și cei cu adevărat interesați să producă schimbări în viața politică și în viața societății.

Mary L. Trump face o adevărată prezentare clinică de caz și poate că avem nevoie să fie mai multe de acest fel înainte de alegeri. Și asta mă duce cu gândul la o discuție despre sănătatea mentală și propunerea ca cei care candidează să treacă printr-o evaluare psihologică/psihiatrică.

Este un demers care nu poate fi pus în aplicare pentru că ar încălca în primul rând dreptul constituțional de a candida și de a fi ales. Apoi ar încălca confidențialitatea actului medical și dreptul la intimitate.

Dar ce cred că s-ar putea face este aducerea pe agenda publică a sănătății mentale în general. Dezbateri pe teme ce țin de sănătatea mentală ar putea crește interesul pentru propria analiză, care va duce la o dezvoltare a „organului” numit psihic care are capacitatea de a detecta minciuna, disimularea, frica, aroganța, înșelătoria, dar și grija, iubirea, empatia, umanitatea genuine.

Donald Trump, după cum reiese din carte, suferă de mai multe tulburări psihice care, pe fondul eșecului din alegeri, se pot agrava. Iar până în 20 ianuarie, când va trebui să părăsească Casa Albă, mai e.

Un interviu Mary L. Trump puteți citi aici.

Cartea o găsiți aici.

Sănătatea mentală este o problemă a societății moderne pe care politicul nu o ia niciodată în discuție.

Sănătatea mentală este un subiect tabu. Mai apare pe agenda zilei când o tragedie care ar fi putut fi evitată devine o știre cu care se deschid jurnalele.

Sănătatea mentală este acel tip de politică publică care necesită curaj să fie abordată.

Degeaba avem legi bune în domeniu. Degeaba avem specialiști în psihiatrie, psihologie sau psihoterapie. Degeaba avem programe de formare continuă și școli dintre cele mai bune.

E nevoie de campanii naționale de conștientizare a pericolului pe care îl reprezintă  în acest mileniu anxietatea și depresia.

OMS a avertizat de cel puțin un deceniu că anxietatea și depresia vor fi principalele cauze ale incapacității de muncă. Tehnologia a luat-o cu mult înaintea dezvoltării psihice a oamenilor.

Emoțiile sunt un moft zice mentalul colectiv. Băieții nu plâng niciodată.  Fetele sunt mai sensibile și nu trebuie luate în serios.

Trăim într-o societate cu convingeri rudimentare la acest capitol. Politicul, prea preocupat de economie, locuri de muncă și de jocuri politice este, după cum se observă în ultimele decenii, complet rupt de realitatea societății.

Colegiul Psihologilor este măcinat de lupte interne și preocupat să schimbe legea psihologului pentru a îngrădi o profesie, altminteri liberală.  În loc să lupte ca psihoterapiile să fie decontate de Casa de Asigurări de Sănătate.  De-abia acum există pe circuitul legislativ o lege a psihoterapeutului. Cât va mai dura până să fie promulgată? Depinde de politic.

Educația pe care generații întregi a primit-o este că a merge la psiholog, psihoterapeut sau psihiatru îți pune pe frunte o ștampilă pe care scrie „NEBUN”. Nimic mai fals. Nimic mai neadevărat. Și nimic mai nesănătos.

Psihicul este un organ ca oricare alt organ al corpului uman. Așa cum pentru o durere de măsea, una de cap, una de stomac sau una de articulații omul merge la specialist, așa ar trebui să se întâmple și cu durerile „sufletești”.

Depresia ucide! Dar depresia poate fi tratată.  Depresia nu se vede! Dar sunt numeroase semnale pe care le dă. Dacă am fi educați să le observăm la noi, dar mai ales la ceilalți, am salva multe vieți.

Depresia strigă după ajutor. Numai că strigătul este mut. E nevoie de multă empatie, de o inteligență emoțională crescută, de multă atenție și capacitatea de a ascultă ca să îl auzi. Dar el există. E acolo.

A cere ajutor este un act de curaj. Dacă ceri ajutor pentru mutat un dulap;  dacă ceri ajutor pentru un drum de urgență; dacă ceri ajutor pentru medicamente care dispar de pe piață; dacă ceri ajutor pentru animale; dacă ceri ajutor pentru orice de ce nu ai face-o și pentru a salva o viață, poate chiar viața ta, din cruntul iad pe care îl creează și amplifică depresia?

Scriu aceste gânduri după ce Depresia a mai făcut o victimă. O victimă care putea fi salvată dacă toate cele de mai sus ar fi fost în atenția politicului și a specialiștilor. Și dacă noi toți am da o mai mare atenție sănătății mentale.  De cele mai multe ori puterea exemplului poate salva cel puțin o viață.

Perioada sărbătorilor este una dintre cele mai grele pentru mulți dintre noi. Dată fiind și criza socială dată de pandemie, numărul tulburărilor afective crește. Nu ezitați să apelați la specialiști, să sunați la numerele de tel verde dedicate. Nu ezitați să cereți ajutor pentru voi și pentru cei apropiați. Nu ignoați semnalele.

Sănătatea mentală este o urgență națională!

 P.S.: Depresia nu ține cont de cât de mari sunt conturile bancare, nici de cât de multe bunuri materiale ai, nici de cât de mult muncești. Asta ar trebui să înțeleagă toată lumea. Ah, și nu ține nici de cât de virtuos ești în practicile bisericești.

P.S.2: Educația pentru viață trebuie să fie o materie obligatorie în școală la toate nivelurile!

« Newer Posts - Older Posts »