Copiii, educația, protestul și furtul

16487906_1416422941722780_7961581518621374210_o
Foto: Ciprian Sandu

Zilele acestea există o dezbatere intensă, dezorganizată, despre participarea copiilor la protestele de stradă. Dintre toate reproșurile invocate, am să aleg acum doar unul.

Am auzit-o acum două săptămâni, într-o emisiune în direct, pe Lidia Fecioru, o cetățeană care lucrează cu oamenii, acuzând părinții care merg cu copiii la proteste. Spunea (citez din memorie): „cum să duci copiii în stradă și să-i înveți că există hoți și ură? Trebuie învățați că există doar bine:” Această afirmație dovedește o carență în cunoștințe elementare de psihologie și a stadiilor de dezvoltare umană.

Cu mulți ani în urmă am citit cartea „Dificultatea de a trăi” a psihanalistei Francoise Dolto, a cărei activitate a fost concentrată pe psihanaliza copiilor și a adolescenților. Printre aspectele descrise este și cea a tendinței copiilor de a fura. Este o etapă în dezvoltarea copiilor, între 3 și 5 ani, în care cei mai mulți părinți se confruntă cu această „pornire” a odraslelor lor.

Dolto explică că este o formă de manifestare a unei tendințe de omnipotență, firească, naturală, specifică ființei umane. Funcție de reacția părinților la această pornire internă a copiilor, ea se diminuează, este înțeleasă și integrată armonios în structura psihică a adultului, sau duce la patologii grave, printre care și tulburarea de personalitate anti-socială.

Copiii mici tind să „fure” (să-și însușească) obiecte pentru a-și testa puterile, pentru a-și testa părinții. În unele cazuri, este o formă prin care își manifestă revolta față de un părinte (pentru lipsa de atenție, pentru o atitudine rece sau dură, împotriva agresivității verbale sau fizice). În astfel de cazuri, este modalitatea de a descărca furia pe care o acumulează din neputința de a riposta.

Între 3 și 5 ani este perioada în care, după ce i s-au pus niște limite, copilul mic încearcă să le încalce, „în amintirea” perioadei în care dacă plângea părintele făcea ca lucrul care îl supăra să dispară.

Copiii nu sunt niște îngerași nevinovați. Până la dezvoltarea capacității de analiză, stau sub „zodia impulsurilor”. Pe măsură ce cresc realizează că nu pot face și spune orice, pentru că vor suporta consecințe. Cu cât mai mult se vorbește cu copiii, cu cât mai mult li se explică lumea pe măsură ce situațiile sunt mai complexe, cu atât mai repede și mai frumos se dezvoltă și înțeleg viața în comunitate, drepturile pe care le au ca și copii, limitele pe care nu trebuie să le depășească.

Dolto sugera părinților cu care lucra, ca în momentele în care copiii fură ceva (fie la grădiniță, fie într-un magazin, acasă sau în vizită) să ceară copilului, calm, fără comentarii, dar ferm, să pună lucrul de unde l-a luat. Se întorc împreună în locul unde s-a produs evenimentul, în caz că nu a fost sesizat imediat, iar copilul trebuie să îndeplinească ceea ce i s-a cerut. După ce această etapă este îndeplinită, se discută cu copilul despre ce a făcut, care a fost motivația lui și care sunt soluțiile prin care el poate obține ceea ce își dorește. Fără ceartă, deoarece copilul care a furat un obiect poate înțelege că gestul său este unul care este condamnabil și are consecințe. El nu are conceptul de furt până atunci, sau dacă îl are (de la desene animate spre exemplu), nu înțelege gravitatea unui astfel de gest.

Dolto a observat că o astfel de abordare a dus la încetarea unui astfel de comportament în proporție de 100%. Nici un copil nu a recidivat. Dimpotrivă, au fost primii care au sesizat atunci când cineva încerca să fure.

Așadar, pentru cei care se îngrijorează de faptul că cei mici care au fost la proteste știu ce este acela furt, că el este pedepsit sub o formă sau alta, că oamenii mari care fură ajung la închisoare și că nu este normal acest lucru, le recomand cartea lui Francoise Dolto. Și să nu se îngrijoreze, cel puțin din acest punct de vedere, cei mici știu exact despre ce este vorba. Participarea la proteste împreună cu părinții lor nu le pângărește mintea. Dimpotrivă, le-o dezvoltă.

P.S.: Știți poezioara „Cățeluș cu părul creț”? Poezioara care se spune din generație în generație de ani de zile? Ei bine, aceasta îi învață pe copii să fure și să mintă. Poate ar trebui interzisă!

P.S. 2: Imaginea este una plină de satiră dar de care copiii știu pentru că, nu-i așa, Amintirile lui Creangă sunt parte din lecturile copilăriei fiecăruia dintre noi. A fost surprinsă la protestele de la Iași.

Pupăm sau nu copiii pe gură? Aceasta-i întrebarea!

mother-and-child
Marci Olieskevici

Aceasta-i întrebarea la care se caută răspuns zilele acestea în spațiul virtual.

Să privim la istoria de viață a unei ființe umane. În primele luni de viață bebelușul cunoaște lumea prin intermediul gurii. El recunoaște sânul și pielea mamei în acest mod. Apoi cunoaște textura obiectelor și a mâncării. Gura este primul organ care îi oferă plăcere și neplăcere totodată. În primii trei ani de viață, copilul caută afecțiunea și prin sărutul scurt pe care îl schimbă cu părinții săi. Dacă nu i se va oferi, va trăi acest lucru ca pe o respingere. El nu are noțiunea de sexualitate matură, după cum bine descria Freud în teoria sa. Sexualitatea reproductivă este doar în mintea adulților. În acești primi ani, copilul, fie el băiat sau fată, are nevoie să poată simți că își poate seduce părinții. Inițial mama, apoi tatăl, iar mai târziu doar părintele de sex opus.

În perioada oedipiană această recunoaștere a capacității de seducere este importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Adultul, singurul, este cel care aduce sexualitatea reproductivă în relația cu copilul său. Dacă va simți jenă sau vinovăție asta va transmite prin gesturile sale. Iar copilul va înțelege că ceea ce face el este greșit. Și în interiorul minții va rămâne cu „amintirea afectivă” că seducția este ceva greșit.

mother-and-child-2

Aș fi înclinată să spun că dincolo de 7 ani nu trebuie să permitem ca pupăturile pe gură să se întâmple între părinte sau copil. Dar dacă așa ar trebui făcut, măcar să nu o facem abrupt.

În copilăria mea, am condus mulți membri ai familiei la gară. Și tot cam pe atât i-am aștept. Cred că aveam vreo 12-14 ani când, conducând sau așteptând pe cineva, am fost martora unei scene. O mamă își conducea copiii, o fiică și un fiu, la trenul ce urma să-i ducă la facultate. Vorbeau foarte blând unii cu ceilalți și îmi amintesc că păreau să aibă o relație foarte frumoasă. Când s-a dat ultimul semnal de îmbarcare, cei doi copii, fiica și fiul, și-au luat rămas bun de la mamă sărutându-o pe gură. Atunci am fost uimită. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că nu era nimic pervers, ci foarte multă tandrețe și grijă. Era imaginea mamei universale ce-și hrănește puii, de această dată nu cu hrană materială, ci cu dragoste.

Este oare bine ca în și după perioada oedipiană să mai fie pupați copiii pe gură de proprii părinți? Un răspuns cu da sau nu ar fi prea simplu, prea general și ar frustra mulți dintre cititori. După perioada complexului lui Oedip Freud spune că urmează perioada de latență, care pregătește intrarea în adolescență când, din punct de vedere psihic, se reiau stadiile de dezvoltare ale sexualității, dar de această dată interesul nu mai este îndreptat spre părinți, ci spre alte persoane, de aceeași vârstă, din anturajul copilului devenit adolescent.

Și totuși, nevoia de a obține afecțiune și confirmare prin astfel de gesturi intime, rămâne ascunsă în psihicul copilului. Îmi vin în minte două exemple.

O mamă de băiat, îmi povestea cum fiul său de 10 ani într-o bună zi a venit spre ea cu brațele deschise și cu fața zâmbitoare. A privit-o în ochi și s-a întins să o sărute. Ea i-a luat fața în mâini și privindu-l cu tandrețe i-a spus: „Acum ești mare. Salvează-ți sărutul pentru o fată pe care să o iubești, așa cum mama și tata și le salvează unul pentru celălalt. Ești fiul meu și te iubesc ca o mamă!” Apoi l-a sărutat pe frunte și l-a ținut strâns în brațe. De atunci, el nu a mai încercat  o astfel de confirmare, dar își întinde fruntea spre ea să o sărute. Mama îmi mărturisea că a simțit că în el se naște acel fior specific preadolescenței. Dar nu a simțit nici rușine, nici vinovăție pentru că fiul ei a ales-o în acel moment să îl confirme ca bărbatul ce va deveni.

Al doilea caz pe care îl am în minte este cel al unui psihanalist care povestea ce sentimente trăia văzându-și fetița crescând. Cum pe măsură ce anii treceau trebuiau să renunțe la multe dintre jocurile lor intime și afectuoase. Iar când a ajuns la adolescență a privit-o și și-a spus „uite o femeie frumoasă care nu va fi niciodată a mea.” Iar modul în care a privit-o i-a oferit fetei confirmarea de care avea nevoie ca viitoare femeie.

Este adevărat că părinții pot perverti copiii, încercând ei să obțină de la copii acel tip de intimitate pe care nu-l obțin de la partener, sărutându-i forțat pe gură. Dar să nu uităm că mamele care alăptează simt excitație. O excitație erotică, a cărei polaritate doar ele o pot schimba. Dacă se simt vinovate pentru asta, vor transmite vinovăție. Dacă se simt rușinate vor transmite rușine. Dar dacă transformă plăcerea erotică în plăcerea de a hrăni atunci transmit bebelușului iubire și siguranță.

Părinții pot perverti mintea unui copil doar atunci când ei înșiși, necunoscând manifestările și nevoile copilului, din fiecare etapă de dezvoltare, și le trec prin filtrul sexualității reproductive, față de care au propriile lor anxietăți, le transmit că seducția este rea, vinovată, rușinoasă.

Părinții echilibrați, coerenți cu ei înșiși, își vor pupa copiii pe gură și nu-i vor perverti. Și, de regulă, fiecare relație este unică, contextuală și ar trebui tratată ca atare. Dar întotdeauan trebuie să știm că în fiecare etapă de dezvoltare psihică a copilului sărutul pe gură pentru el are un sens și o semnificație de care trebuie să ținem cont.

Copil abuzat la şcoală? Ce e de făcut?

stop abusePuţine lucruri sunt cele care mă tulbură până la revoltă! Unul dintre ele este violenţa verbală şi fizică împotriva copiilor. Am să vă spun o poveste reală, pe care am aflat-o astăzi de la mama unui băieţel până în 10 ani, abuzat la şcoală de o învăţătoare şi am să vă spun ce este de făcut într-o astfel de situaţie, sfaturi primite de la un avocat. Faptele sunt modificate puţin, din dorinţa de a proteja identitatea personajelor, dar problema este aceeaşi.

Continue reading Copil abuzat la şcoală? Ce e de făcut?

6 septembrie – Seara de Meditatie pentru familie si copii

Pe 6 septembrie ne-am propus sa oranizam o meditatie pentru familie, copii, parinti, casatorie, cu ocazia marilor sarbatori crestine care urmeaza, nasterea Maicii Domnului si Sfintii Parinti Ioachim si Ana!

Impreuna cu dr. Nicoleta Radulescu am realizat un program de meditatie care sa ajute participantii sa isi relaxeze mintea, sa isi armonizeze corpurile (fizic, astral, mental, cauzal) si centrii energetici. Folosindu-ne de tehnologia SCIO, participantii la sedintele de meditatie pot beneficia de vindecare la nivel profund, de curatarea karmei, de eliberare a blocajelor energetice care impiedica vindecarea fizica, succesul profesional si financiar, implinirea relatiilor de iubire.

La serile de meditatie poate participa oricine isi doreste o imbunatatire a vietii personale indiferent de domeniul de viata care este afectat.

Ne strangem incepand cu 18,30 si incepem cel mai tarziu la ora 19,00.  Durata de desfasurare este de minim o ora si maxim o ora si jumatate, cu pauze intre meditatii.

Serile de meditatie se organizeaza saptamanal, in fiecare zi de joi. Orice modificare va fi anuntata.

Detalii despre locul de desfasurare si cost le puteti primi trimitand un mesaj la adresa de mail andreea_talmazan[@] yahoo.com.