Sănătatea mentală – o urgență națională!

Sănătatea mentală este o problemă a societății moderne pe care politicul nu o ia niciodată în discuție.

Sănătatea mentală este un subiect tabu. Mai apare pe agenda zilei când o tragedie care ar fi putut fi evitată devine o știre cu care se deschid jurnalele.

Sănătatea mentală este acel tip de politică publică care necesită curaj să fie abordată.

Degeaba avem legi bune în domeniu. Degeaba avem specialiști în psihiatrie, psihologie sau psihoterapie. Degeaba avem programe de formare continuă și școli dintre cele mai bune.

E nevoie de campanii naționale de conștientizare a pericolului pe care îl reprezintă  în acest mileniu anxietatea și depresia.

OMS a avertizat de cel puțin un deceniu că anxietatea și depresia vor fi principalele cauze ale incapacității de muncă. Tehnologia a luat-o cu mult înaintea dezvoltării psihice a oamenilor.

Emoțiile sunt un moft zice mentalul colectiv. Băieții nu plâng niciodată.  Fetele sunt mai sensibile și nu trebuie luate în serios.

Trăim într-o societate cu convingeri rudimentare la acest capitol. Politicul, prea preocupat de economie, locuri de muncă și de jocuri politice este, după cum se observă în ultimele decenii, complet rupt de realitatea societății.

Colegiul Psihologilor este măcinat de lupte interne și preocupat să schimbe legea psihologului pentru a îngrădi o profesie, altminteri liberală.  În loc să lupte ca psihoterapiile să fie decontate de Casa de Asigurări de Sănătate.  De-abia acum există pe circuitul legislativ o lege a psihoterapeutului. Cât va mai dura până să fie promulgată? Depinde de politic.

Educația pe care generații întregi a primit-o este că a merge la psiholog, psihoterapeut sau psihiatru îți pune pe frunte o ștampilă pe care scrie „NEBUN”. Nimic mai fals. Nimic mai neadevărat. Și nimic mai nesănătos.

Psihicul este un organ ca oricare alt organ al corpului uman. Așa cum pentru o durere de măsea, una de cap, una de stomac sau una de articulații omul merge la specialist, așa ar trebui să se întâmple și cu durerile „sufletești”.

Depresia ucide! Dar depresia poate fi tratată.  Depresia nu se vede! Dar sunt numeroase semnale pe care le dă. Dacă am fi educați să le observăm la noi, dar mai ales la ceilalți, am salva multe vieți.

Depresia strigă după ajutor. Numai că strigătul este mut. E nevoie de multă empatie, de o inteligență emoțională crescută, de multă atenție și capacitatea de a ascultă ca să îl auzi. Dar el există. E acolo.

A cere ajutor este un act de curaj. Dacă ceri ajutor pentru mutat un dulap;  dacă ceri ajutor pentru un drum de urgență; dacă ceri ajutor pentru medicamente care dispar de pe piață; dacă ceri ajutor pentru animale; dacă ceri ajutor pentru orice de ce nu ai face-o și pentru a salva o viață, poate chiar viața ta, din cruntul iad pe care îl creează și amplifică depresia?

Scriu aceste gânduri după ce Depresia a mai făcut o victimă. O victimă care putea fi salvată dacă toate cele de mai sus ar fi fost în atenția politicului și a specialiștilor. Și dacă noi toți am da o mai mare atenție sănătății mentale.  De cele mai multe ori puterea exemplului poate salva cel puțin o viață.

Perioada sărbătorilor este una dintre cele mai grele pentru mulți dintre noi. Dată fiind și criza socială dată de pandemie, numărul tulburărilor afective crește. Nu ezitați să apelați la specialiști, să sunați la numerele de tel verde dedicate. Nu ezitați să cereți ajutor pentru voi și pentru cei apropiați. Nu ignoați semnalele.

Sănătatea mentală este o urgență națională!

 P.S.: Depresia nu ține cont de cât de mari sunt conturile bancare, nici de cât de multe bunuri materiale ai, nici de cât de mult muncești. Asta ar trebui să înțeleagă toată lumea. Ah, și nu ține nici de cât de virtuos ești în practicile bisericești.

P.S.2: Educația pentru viață trebuie să fie o materie obligatorie în școală la toate nivelurile!

A ierta și a iubi

Young man sitting looking upset

La prima oră a dimineții am citit, pe un site care se dorește a fi serios, un articol despre oamenii „veșnic nemulțumiți.” Autoarea, după cum reiese din prezentarea sa, este departe de a fi un specialist în domeniul sănătății mentale. Începe articolul bine, cu presupunerea că rădăcinile unei astfel de „boli”, spune ea, „comportament perturbat” aș spune eu, se află în copilărie, în relațiile cu părinții. Dar, ca majoritatea autorilor profani de astfel de materiale virale, continuă și încheie prost. O afecțiune psihică severă, caracterizată și prin „nemulțumire” continuă, cu siguranță nu se va trata cu respirații adânci, afirmații și atitudini pozitive. Se oferă soluții simpliste pentru probleme grave, și, ca de obicei, nu se recomandă apelarea la ajutorul profesionist.

Reflectând la ceea ce citisem, mi-au venit în minte cazurile cu care m-am întâlnit în cabinet și cazurile despre care am citit pe parcursul formării mele de psihoterapeut. Mă gândeam că a (te) ierta și a (te) iubi sunt două capacități psihice care NU se învață, ci se dezvoltă. Se poate întâmpla ca membrii familiei și anturajului unei anumite persoane să fie de folos într-o anumită etapă a „nemulțumirii”. Contează foarte mult și structura psihică a „nemulțumitului”.  Însă, în situații mai grave, acest tip de ajutor eșuează. Pentru că cei din jur obosesc, au alte preocupări, ș.a.m.d.

Capacitatea de a (te) ierta și cea de a (te iubi) se dezvoltă într-o relație care crează condițiile necesare pentru creștere. Am citit de curând o carte în care sunt  descrise relația și procesul analitic dintre un terapeut și o pacientă. Timp de mai bine de patru ani, pacienta l-a abuzat verbal și emoțional pe terapeut. Iar acesta nu i-a răspuns agresiv (cum se poate întâmpla în relațiile cu prietenii și familia), nu s-a supărat, nu a fugit și nu a abandonat-o. A rămas acolo, încercând să afle care este „adevărul” pe care pacienta îl ascunde în inconștientul său. A încercat să înțeleagă de ce anume are nevoie pacienta pentru a putea crește capacitatea de a-și ierta părinții și de a putea iubi. Analistul nu a fost pasiv, a fost în relație cu ea, realizând că „nemulțumirile ei” exprimate la adresa lui aveau alt sens, alt scop. A primit criticile ei și le-a elaborat, găsind, împreună cu pacienta, sensul acestui comportament. La finalul terapiei, după 4 ani și jumătate, ea a fost capabilă să ierte și să iubească. Iar aceste capacități au crescut constant, mult timp după ce relația analitică s-a încheiat.

Oricât de mare ar fi suferința sufletească cu care vă confruntați, nu ezitați să apelați la un specialist. Nu încercați să vă diagnosticați singuri, pentru că multe dintre simptomele unei afecțiuni sunt întâlnite și în altele. A aborda simplist suferința oricui este dăunător și poate avea consecințe grave!