Visele, in special sensul dat de interpretarea lor, a fascinat oamenii inca din antichitate. Scrierile sacre, povestile, legendele mitologice, abunda de exemple de vise si de personaje cu abilitati de interpretare.
La inceputul secolului XX, cand stiinta a luat avant, s-a nascut in mod natural necesitatea gasirii unei tehnici de interpretare a viselor care sa foloseasca omului. In perioada in care psihologia isi formula primele teorii, principii si ipoteze legate de psihicul omului, astfel incat sa fie introdusa in lumea riguroasa a stiintelor, lumea simbolica a vietii nocturne depindea de interpretarile populare sau de cele spirituale ale reprezentantilor cultelor. Odata cu editarea capodoperei “Interpretarea viselor” a lui Freud, evenimentele nocturne si cu toata bogatia de simboluri si evenimente, a devenit un instrument util in terapia psihica. Daca Freud a pus bazele, Jung, prin munca sa a dus mai de parte nu doar teoria inconstientului, ci a dezvoltat tehnica de interpretare a viselor, urmand viziunea sa asupra organizarii psihice a individului.
Textul ce urmeaza reprezinta pasajul final din eseul despre Sine al lui Carl Gustav Jung. In munca sa de cercetare a psihismului uman, Jung a facut o serie de constatari legate de inconstientul personal si inconstientul colectiv, descriindu-l pe cel din urma ca fiind atemporal si al carui continut este format din arhetipurile intregii omeniri, dar si a intregii creatii. Sinele este “ultima frontiera” in cunoasterea de sine, este in stransa legatura cu Divinitatea, iar cunoasterea lui pe deplin presupune o “calatorie” prin tenebrele propriului inconstient. Opiniile lui Jung s-au modificat sau s-au imbunatatit cu informatii de-alungul carierei sale. Dar ideea ce reiese din acest pasaj final, in viziunea mea, pare a fi la fel de actuala si astazi, la aproape un secol dupa ce a fost exprimata.