Bărbătește: un pumn sau o înjurătură?

fight-clubAstăzi m-am gândit să vă spun o poveste.
Pe când era un băiețandru de gimnaziu, Sigmund Freud a aflat de la tatăl său o întâmplare pe care acesta a trăit-o în tinerețe. Pe când mergea pe stradă, mândru de căciula sa cea nouă, un cetățean i-a strigat „evreule”, l-a insultat și l-a îmbrâncit de i-a căzut căciula cea nouă din cap. Tatăl lui Freud s-a aplecat, și-a ridicat căciula de jos, a scuturat-o de praf și și-a văzut de drum.
Fiul său a trăit toată viața cu nemulțumirea că tatăl său nu a ripostat, nemulțumire care mai târziu a fost conceptualizată de Heinz Kohut ca fiind o „rană narcisică”. Copil fiind nu a putut să-și idealizeze tatăl (idealizare de care fiecare copil are nevoie) care era mult prea blând și împăciuitor. Pentru el, reacția părintelui său a fost una umilă.
Această rană narcisică a fost foarte puternică în structura psihică a lui Sigmund Freud și a funcționat ca un motor pentru ceea ce a devenit mai târziu. Nici el nu a intrat în conflicte cu colegii săi de școală și mai târziu de la universitate, care îl șicanau pentru originile sale evreiești. Deși își imagina adesea cum îi lua la bătaie și îi învingea, Freud a ales să îi domine intelectual. A terminat gimnaziul cu 10 pe linie, iar mama sa, pentru care era „copilul de aur”, i-a păstrat carnetul de note.
Freud spunea că primul om care a renunțat să ridice piatra și să lovească și a înjurat este întemeietorul civilizației. Acel om a reușit să-și gestioneze impulsurile primitive și a folosit puterea cuvântului.
Ceea ce s-a întâmplat de curând în spațiul public între doi oameni politici indică gradul de primitivism al unuia dintre ei, lipsa de educație și incapacitatea de a-și gestiona impulsurile. Bărbăția nu se măsoară în pumni împărțiți în stânga și în dreapta atunci când ți se face observație că nu respecți niște reguli de bun simț. Dacă vrei să demonstrezi cât ești de bărbat poți găsi alte modalități. Spre exemplu, îți dai pumni singur în fața oglinzii.

Draga mea idealizare…

maini-adult-copilDe curand am dat nas in nas cu propria mea tendinta spre idealizare si i-am cautat cauza. Cum era de asteptat, este undeva in copilarie. In acea perioada fireasca  a dezvoltarii noastre ca fiinte umane, fiecare dintre noi, fiinte plapande si obisnuite sa ni se satisfaca nevoile de baza in primii trei ani de viata, ne idealizam unul dintre parinti sau un alt adult care se afla in preajma si raspunde nevoilor noastre primare de ingrijire si de afectiune. Pentru fiecare copil, teoretic, in mod ideal, mama este zana cea buna, iar tata zeul cel puternic. De la nivelul acela adultul este un urias care face lucrurile sa se intample: apare hrana, apar hainutele, jucariile, patura si perna, si toate acele lucruri care, prin natura lor, umplu universul copilariei. Si mai presus de acestea, sunt dragostea, sustinerea, siguranta pe care copiii o simt alaturi de adultul care le ofera.

Continue reading Draga mea idealizare…