The OA – jocul cu schizofrenia

the-oa-tv-showLa recomandarea mai multor prieteni, ca fiind un serial pe gustul meu, am vizionat The OA. Mi-am propus să fac câte un mic text cu comentarii, ca să nu pierd ideile ce îmi vin în minte, la finalul fiecărei serii pe care o vizionez. În cele ce urmează, sunt gândurile „la cald” după mesajul „In memoriam Allison Wilke”.

Mi-a plăcut, deși la început mă plictisiseră imaginile cu prea multe tonuri de gri și cu actorii care păreau mult prea… șterși. Producătorii nu s-au străduit să ia ochii obervatorului cu fețe frumoase și bine machiate, lăsând loc contactului oarecum direct cu povestea. O tânără, care a orbit în urma unei experiențe „near death” în copilărie (aș spune că în plin Oedip), dispare de acasă timp de 7 ani. Când revine, vede din nou. Caută oameni care au o „chemare” interioară, bazată în special pe o suferință profundă, neîmpărtășită, pentru a forma un ciudat grup, a cărui misiune era salvarea altor oameni. Pe parcursul a zece episoade ne este dezvăluită povestea celor 7 ani de absență.

Din episodul 2 aveam ca diagnosticat de lucru schizofrenia, care a rămas până la final. Lumea exterioară și lumea interioară se contopesc în mintea eroinei. Povestea pe care o spune este credibilă și atrage, fără urmă de îndoială.

Mi-am amintit de metafora cu care psihanalistul Harold Searles a descris schizofrenia: este dragonul care ține captivă prințesa, dar simultan este și prințesa. Capcana în care cad psihoterapeuții este că se concentrează prea mult pe prințesă și pe dorința de a o salva.

În The Oa, am remacat atitudinea psihologului FBI. Deși avea propriile îndoieli legate de povestea cu captivitatea în care a trăit timp de 7 ani, nu i-a negat nicio secundă veridicitatea. Mai mult, nu a diminuat importanța viselor „premonitorii” pe care OA le avea. În ciuda explicațiilor raționale pe care i le-a dat, a admis că este posibil să presimtă iminența unui eveniment tragic. Și, în fața părinților ei adoptivi, nu a abandonat-o, nu a trădat-o, ci a fost de partea ei, refuzând o discuție privată cu mama posesivă.

Diagnosticul de schizofrenie este unul greu, dificil de acceptat de aparținători, greu de identificat de persoanele din jur, mai ales în perioadele inițiale de „normalitate”. Ceea ce face ca episoadele psihotice, odată prins în vraja schizofrenicului, să fie povești interesante și reale. Un suferind, precum OA, este fermecător. Ca și copil, trezește în mamă sau în cel ce-l are în grijă, posesivitatea și dorința de a fi în permanență dependent de sine. Așa cum spune mama sa adoptivă spre final: „am știut că este oarbă și am vrut să fie dependentă de mine. Să mă iubească doar pe mine.”

Ca să închei într-o notă optimistă, mă duc cu gândul la același Searles și munca sa de ani de zile cu pacienții schizofrenici. Aceștia au capacitatea de a te modela în interior. Te provoacă să devii mai bun. Te provoacă să descoperi, așa cum se întâmplă și în The OA, resurse interioare pentru a face lucrurile în mod diferit. Prin ritualurile pe care eroina le-a propus celor cu care a intrat în contact i-a făcut să își accepte „defectele” și neputințele, să creeze relații cu cei care nu sunt ca nici unul dintre ei, să se gândească la cei din jur, să își asume riscuri, dar mai ales „să simtă, să gândească și să acționeze ca Unul.”

Searles spunea că adevărata schimbare spre sănătate în relația cu un schizofrenic apare atunci când terapeutul își permite să vadă și să acorde atenție și dragonului, când își permite să se joace și să intre în jocul pacientului, când își permite să râdă și să glumească cu cel din fața sa despre neputințele amândurora.

Iar OA asta a făcut cu cei din jurul său!

Usa

“Niciodata, dar absolut niciodata, in nici un fel de circumstante sa nu deschizi usa aceea!” O fraza din povestile copilariei care patrunde cu nebagare de seama in constiinta copilului. Si din acest moment niciodata, dar absolut niciodata, in nici un fel de circumstante cel ce paseste cu putere in viata nu va depasi limite. Pentru ca dincolo de orice usa necunoscuta se afla un secret ce trebuie sa ramana secret peste generatii.

Meditez asupra usii si insemnatatii ei. Se spune ca in locul oricarei usi care sei nchide, o alta se deschide. Suna atat de inaltator si de binevoitor, ca uneori te trezesti ca iti doresti sa se inchida naibii toate usile pe care le cunosti si sa se deschide usile mult promise, catre cai mai bune si mai drepte, mai clare si, nu-i asa, mai usoare. Paradoxal, constient sau nu, cel care a facut sintagma aceasta celebra a conditionat pe cel ce crede in ea sa atepte binecuvantarile divine. Dar daca usile nu trebuie inchise? Usile care marcheaza spatii din intreaga experienta a fiintei care sunt eu ar trebui sa ramana deschise pentru surse si resurse. Amnezia este o usa inchisa cu trei lacate, trei iale si pazita vigilent de trei garzi: Uitarea, Durerea, Lasitatea.

Continue reading Usa