În mintea prădătorilor

Am văzut de curând filmul „Mo” al lui Radu Dragomir. Știam foarte vag despre ce este vorba. Impulsul de a-l urmări după ce HBOgo l-a introdus în ofertă a fost dat de o amintire cu Dana Rogoz într-o emisiune tv vorbind despre cum a cântat în film și despre muzica din coloana sonoră.

O poveste aparent „banală”, a unui abuz sexual exercitat de un profesor asupra elevelor sale, într-o oarecare măsură întâlnită în tot felul de articole de investigații sau reportaje pe tema abuzurilor sexuale. Filmul a venit în continuarea serialului „The Morning Show” cu o temă similară, cea a prădătorilor sexuali, dar în acest caz la locul de muncă. E interesant de urmărit dinamica scenariului pervers din mintea prădătorului, a relației cu victimele sale și de construit portretele celor doi, agresor-victimă.

Din The Morning Show mi-a rămas în minte ce spunea una dintre victime despre nevoia și așteptarea sa din relația cu cel care a abuzat-o. Căuta o relație care să îi ofere afecțiunea paternă, care presupunem că i-a lipsit. În Mo e mai clară această lipsă, tatăl victimei decedând brusc când aceasta avea 14 ani. Din firul poveștii reiese că legătura dintre ei era foarte strânsă, dovadă fiind pasiunea pentru muzică și viniluri a lui Mo, moștenită de la părintele său.

Conștient sau nu, victimele caută într-o relație cu un bărbat mai în vârstă acel tip de afecțiune paternă de care au fost private în copilărie. Aș merge puțin mai departe și aș spune că un gol de afecțiune se creează în psihicul adolescentelor atunci când tatăl este absent fizic și/sau emoțional sau atunci când tatăl nu răspunde adecvat nevoii sale de oglindire, nevoia de a fi privită și admirată de primul și poate cel mai important bărbat din viața sa de până atunci. Îmi amintesc de un articol în care un psihanalist povestea relația cu fiica sa, cum o vedea crescând, cum devenea o tânără femeie pe care o privea cu admirație și cu gândul conștient „Iată o femeie frumoasă pe care nu o voi avea niciodată.” La un asemenea grad de maturitate psihică rareori se ajunge fără o analiză. Dar în dinamica relației tată-fiică reprezintă o resursă afectivă atât de necesară pentru narcisismul sănătos al tinerei femei, o resursă care o va ajuta să aibă relații sănătoase, mature cu viitorii parteneri.

Revenind la prădători. Sunt, de regulă, adulți trecuți de 40 de ani, care au dezvoltat un întreg scenariu în mintea lor în baza experiențelor de viață. Totodată, au dezvoltat, să spunem, un organ care detectează victima de la distanță. Simte instinctiv nevoia de afecțiune paternă și acționează. Planul este întotdeauna elaborat și perfecționat cu fiecare relație. Psihopații în general au un organ psihic cu care își detectează victimele. Sunt atenți la detalii precum mersul victimelor, mimica, gesturile, tonul vocii ș.a.m.d.

Prădătorii sexuali sunt deopotrivă bun ascultători și buni povestitori. Le place să se joace cu prada, așa cum o pisică se joacă cu un șoarece sau cu o insectă pe care îi prinde: le dă senzația că sunt liberi, ca mai apoi cu o lăbuță bine plasată și extrem de agilă îi readuce în spațiul în care îi poate controla. Așa fac și prădătorii sexuali. Își folosesc forța pe care le-o conferă statutul socio-profesional, fie că sunt profesori (Mo) sau șefi (The Morning Show) pentru a crea senzația de protecție și de încredere. Folosesc vulnerabilitatea pe care victima și-o dezvăluie atunci când, câștigată fiind încrederea, povestește din particularitățile istoriei sale de viață și/sau își expun pasiunile cu exuberanță nedisimulată. Proiectează mai apoi pe prădător încrederea și idealizarea pe care nu au reușit să le consume în mod sănătos psihic în relația cu propriul părinte. Este sedusă de șarmul și grija pe care prădătorul le oferă aparent cu generozitate, iar până să-și dea seama acesta deja a intrat în jocul sexual care se încheie cu viol.

De ce nu reacționează? Reacționează. Spun nu. Spun stop. Dar fie nu sunt ascultate, fie sunt abuzate verbal. Pentru că în mintea prădătorului nu există ideea de consimțământ. Ai ajuns în casa lui, în camera lui de hotel, nu contează din ce motiv, înseamnă că ți-ai dat consimțământul. Așa gândește și așa spune ca să își justifice faptele în fața terților. El nu crede despre el că este prădător.

Astfel de situații sunt des întâlnite. De unele aflăm din presă, de altele în cabinet, arareori de la prietene sau cunoștințe. Din cele de care aflăm direct observăm gradul de rușine și de vinovăție care însoțesc povestirea. Victimele ajung mereu să creadă despre ele că sunt curve, că sunt demne de dispreț, că dacă ar afla familia le-ar respinge și îndepărta. Nu se pot privi ca victime. Spun despre ele că sunt/au fost niște proaste. Iar munca de a le aduce la o împăcare cu ele însele este una de durată care inevitabil va ajunge la vidul de afecțiune rămas din relația cu părintele. Un vid care are nevoie să fie umplut cu încredere, cu grijă, cu respect de sine, care poate schimba imaginea de sine dintr-una condamnabilă social după standardele societății într-una a unei femei puternice, independente, autonome capabilă de a avea o relație matură.

Un soi de încheiere dureros-amuzantă. De la finalul lui The Morning Show din când în când o întrebare îmi revine în minte: Dacă femeile sunt curve, bărbații sunt curvi? De unii știm că sunt prădători sexuali.

Surse foto: Facebook.