În mintea prădătorilor

Am văzut de curând filmul „Mo” al lui Radu Dragomir. Știam foarte vag despre ce este vorba. Impulsul de a-l urmări după ce HBOgo l-a introdus în ofertă a fost dat de o amintire cu Dana Rogoz într-o emisiune tv vorbind despre cum a cântat în film și despre muzica din coloana sonoră.

O poveste aparent „banală”, a unui abuz sexual exercitat de un profesor asupra elevelor sale, într-o oarecare măsură întâlnită în tot felul de articole de investigații sau reportaje pe tema abuzurilor sexuale. Filmul a venit în continuarea serialului „The Morning Show” cu o temă similară, cea a prădătorilor sexuali, dar în acest caz la locul de muncă. E interesant de urmărit dinamica scenariului pervers din mintea prădătorului, a relației cu victimele sale și de construit portretele celor doi, agresor-victimă.

Din The Morning Show mi-a rămas în minte ce spunea una dintre victime despre nevoia și așteptarea sa din relația cu cel care a abuzat-o. Căuta o relație care să îi ofere afecțiunea paternă, care presupunem că i-a lipsit. În Mo e mai clară această lipsă, tatăl victimei decedând brusc când aceasta avea 14 ani. Din firul poveștii reiese că legătura dintre ei era foarte strânsă, dovadă fiind pasiunea pentru muzică și viniluri a lui Mo, moștenită de la părintele său.

Conștient sau nu, victimele caută într-o relație cu un bărbat mai în vârstă acel tip de afecțiune paternă de care au fost private în copilărie. Aș merge puțin mai departe și aș spune că un gol de afecțiune se creează în psihicul adolescentelor atunci când tatăl este absent fizic și/sau emoțional sau atunci când tatăl nu răspunde adecvat nevoii sale de oglindire, nevoia de a fi privită și admirată de primul și poate cel mai important bărbat din viața sa de până atunci. Îmi amintesc de un articol în care un psihanalist povestea relația cu fiica sa, cum o vedea crescând, cum devenea o tânără femeie pe care o privea cu admirație și cu gândul conștient „Iată o femeie frumoasă pe care nu o voi avea niciodată.” La un asemenea grad de maturitate psihică rareori se ajunge fără o analiză. Dar în dinamica relației tată-fiică reprezintă o resursă afectivă atât de necesară pentru narcisismul sănătos al tinerei femei, o resursă care o va ajuta să aibă relații sănătoase, mature cu viitorii parteneri.

Revenind la prădători. Sunt, de regulă, adulți trecuți de 40 de ani, care au dezvoltat un întreg scenariu în mintea lor în baza experiențelor de viață. Totodată, au dezvoltat, să spunem, un organ care detectează victima de la distanță. Simte instinctiv nevoia de afecțiune paternă și acționează. Planul este întotdeauna elaborat și perfecționat cu fiecare relație. Psihopații în general au un organ psihic cu care își detectează victimele. Sunt atenți la detalii precum mersul victimelor, mimica, gesturile, tonul vocii ș.a.m.d.

Prădătorii sexuali sunt deopotrivă bun ascultători și buni povestitori. Le place să se joace cu prada, așa cum o pisică se joacă cu un șoarece sau cu o insectă pe care îi prinde: le dă senzația că sunt liberi, ca mai apoi cu o lăbuță bine plasată și extrem de agilă îi readuce în spațiul în care îi poate controla. Așa fac și prădătorii sexuali. Își folosesc forța pe care le-o conferă statutul socio-profesional, fie că sunt profesori (Mo) sau șefi (The Morning Show) pentru a crea senzația de protecție și de încredere. Folosesc vulnerabilitatea pe care victima și-o dezvăluie atunci când, câștigată fiind încrederea, povestește din particularitățile istoriei sale de viață și/sau își expun pasiunile cu exuberanță nedisimulată. Proiectează mai apoi pe prădător încrederea și idealizarea pe care nu au reușit să le consume în mod sănătos psihic în relația cu propriul părinte. Este sedusă de șarmul și grija pe care prădătorul le oferă aparent cu generozitate, iar până să-și dea seama acesta deja a intrat în jocul sexual care se încheie cu viol.

De ce nu reacționează? Reacționează. Spun nu. Spun stop. Dar fie nu sunt ascultate, fie sunt abuzate verbal. Pentru că în mintea prădătorului nu există ideea de consimțământ. Ai ajuns în casa lui, în camera lui de hotel, nu contează din ce motiv, înseamnă că ți-ai dat consimțământul. Așa gândește și așa spune ca să își justifice faptele în fața terților. El nu crede despre el că este prădător.

Astfel de situații sunt des întâlnite. De unele aflăm din presă, de altele în cabinet, arareori de la prietene sau cunoștințe. Din cele de care aflăm direct observăm gradul de rușine și de vinovăție care însoțesc povestirea. Victimele ajung mereu să creadă despre ele că sunt curve, că sunt demne de dispreț, că dacă ar afla familia le-ar respinge și îndepărta. Nu se pot privi ca victime. Spun despre ele că sunt/au fost niște proaste. Iar munca de a le aduce la o împăcare cu ele însele este una de durată care inevitabil va ajunge la vidul de afecțiune rămas din relația cu părintele. Un vid care are nevoie să fie umplut cu încredere, cu grijă, cu respect de sine, care poate schimba imaginea de sine dintr-una condamnabilă social după standardele societății într-una a unei femei puternice, independente, autonome capabilă de a avea o relație matură.

Un soi de încheiere dureros-amuzantă. De la finalul lui The Morning Show din când în când o întrebare îmi revine în minte: Dacă femeile sunt curve, bărbații sunt curvi? De unii știm că sunt prădători sexuali.

Surse foto: Facebook.

În numele adevărului

Sursa foto; https://www.philosophytalk.org/shows/value-truth

Am văzut de curând trei seriale ale căror subiecte au ceva în comun: dorința de a alfa adevărul. Cât de departe mergi ca să afli un adevăr, să dezvălui un secret? Cât de costisitor din punct de vedere psihic este dezvăluirea adevărului? Să întorci privirea în altă parte e o soluție? Ce consecințe are evitarea realității?

Freud spunea că sunt adevăruri cu care ne este rușine și căutăm permanent modalități de a-l ascunde. Sunt minciuni pe care ni le spunem ca să evităm o confruntare cu noi înșine care ne-ar putea înspăimânta. Reprimăm, refulăm, disociem, negăm, facem orice pentru a păstra cât mai ascuns un „adevăr” despre noi care ne este nouă înșine să îl admitem.

The Morning Show. True be Told, The Little Fires Everywhere sunt cele trei seriale pe care le-am văzut și pe care le recomand. În toate trei există cel puțin un secret care, forțat de împrejurări, trebuie dezvăluit și clarificat.  Un adevăr ascuns care produce suferință, modifică comportamente, dar și destine,  declanșează o serie nesfârșită de povești care denaturează realitatea și care mobilizează forțe psihice pentru a-l ascunde, dar care generează conflicte interne sau cu cei din jur.

Un secret de familie traversează generațiile până când găsește acea persoană din lanț pregătită psihic să îl cunoască, să îl frunte și să îl pună la locul său în marele puzzle genealogic. Travaliul este încărcat de durerea unei întregi familii. Dar odată eliberat dă persoanei care și-a asumat rolul de a-l elibera libertatea pe care altfel o caută în zadar.

Adevărul sau secretul forțat să iasă dintr-un psihic slăbit, consumat de propriile rușini și vinovății, secretul care nu poate fi spus pentru că va aduce după sine o serie întreagă de prejudecăți și stigmatizări, va duce la autodistrugere. „Mai bine mor decât să suport o asemenea rușine.” Conștient sau nu, victima adevărului nespus caută să reducă suferința și teroarea că va fi descoperită prin alcool, droguri sau alte comportamente autodistructive. În lipsa unui mediu suportiv, sfârșitul este inevitabil tragic.

Când persoana are suficiente resurse interne bune, hrănitoare, durerea pricinuită de dezvăluirea secretului/aflarea adevărului este mult diminuată. Sursa resurselor constă în experiențele bune, de susținere și de conținere din perioada copilăriei. Oricât de mare și de șocant ar fi secretul, acesta poate fi elaborat și integrat în identitatea persoanei. Pentru că nu secretul este dominant, ci lunga serie de experiențe pozitive care formează baza de siguranță pe care oricât de mult ai cădea, nu se va rupe. Sau, cu alte cuvinte, iubirea de sine, de viață și de celălalt este mai mare, mai intensă decât suferința.

Dar e și cazul în care în mod evident cei din jur, care văd secretul nu spun adevărul fiind părtași la alimentarea adevărului nespus. Din dorința de a-i proteja pe cei din jur, din dorința de a nu-i face pe cei dragi să sufere, din dorința egoistă de a se proteja și a-și proteja existența. Din dorința de a nu se destrăma cu zgomot fantasma vieții perfecte pe care o au. Etic și moral sunt de condamnat?  Mulți ar spune că da. Dar ce sunt morala și etica în fața angoasei că îți poți pierde existența? Surse clare de conflict interior. Știi că ceva în neregulă se petrece sub ochii tăi, dar alegi să întorci capul. Și ce îți rămâne este să te lupți cu tine să nu îți scape, să nu te dai de gol, să rămâi constant și dedicat obiectivului tău de a supraviețui. Lucru care intră în conflict cu cine ești și cu ce crezi despre moralitatea secretului la a cărui menținere participi.

Adevărul trebuie spus? Cel mai adesea da. Dar în condiții care să nu provoace mai multă suferință decât secretul. Iar gradul de suferință ține de maturitatea psihică, de inteligența emoțională, de capacitatea de a fi susținut și de a te lăsa susținut. Și mai ales de dorința de viață.

Zi de consultații astrologice: 1 octombrie 2017

BBC - Your Paintings - Consulting the OracleÎn ultimile 3 luni ale anului, din punct de vedere astrologic au loc două evenimente majore: ingresul lui Jupiter în Scorpion (10 octombrie) și cel al lui Saturn în domiciliu, în Capricorn (20 decembrie). Dacă primul va sta până pe 8 noiembrie 2018 înainte de a intra în propriul domiciliu din Săgetător, tranzitul celui de al doilea va dura până pe 17 decembrie 2020, cu o scurtă perioadă în care va fi în Vărsător, zodie pe care o co-guvernează alături de Uranus.

În perioada următoare vom fi bombardați cu informaii despre modul în care fiecare zodie, la modul general, va fi afectată de aceste tranzite. Dar cum vom fi afectați la nivel individual? Ce vom gândi și vom simți? Cum vom face față evenimentelor preconizate?

Cei mai afectați vor fi nativii zodiilor Capricorn și Scorpion în special, apoi cei din Rac și din Taur, urmați de Berbec, Balanță, Leu și Vărsător, dar și cei care au aspecte puternice în harta natală în aceste zodii.

Vă aștept la o zi de consultații astrologice, pentru a vedea cum vă afectează acestea tranzite. Vă propun o abordare psiho-astrologică orientată pe identificarea resurselor interne, a calităților și a valorificării oportunităților.

Data: 1 octombrie 2017

Interval orar: 10.00 – 18.00 (ședință individuală de 50 de minute)

Programări și alte detalii  la telefon: 0723.169.105 (regula: primul venit, primul servit)

 

Atelier: client dificil- terepaeut empatic

girls-with-yarn-drawing-610x443Atelier de gestionare a conflictelor din relația terapeutică
 
 
Relațiile interumane au fost, sunt și vor fi pentru totdeauna surse de emoții și sentimente variate; de la tristețe la bucurie, de la ură la iubire, de la agresivitate la empatie. Indiferent de tipul relației dintre doi oameni, există un schimb de gânduri și afecte chiar și atunci când persoanele nu sunt față în față. Ele se poartă una pe cealaltă în gând sau poetic spus, în suflet.
Nu fac excepție de la trăiri intense nici relațiile terapeutice, indiferent de metoda practicianului. Diada formată din client și terapeut este la rândul său încărcată de afecte. Terapeuții se întâlnesc adesea cu clienți „dificili”, care pretind foarte mult, care devin agresivi verbal, care au propriile reprezentări, uneori rigide, de cum trebuie să arate relația cu propriul terapeut.
Vă propun un atelier interactiv pentru gestionarea relațiilor cu clienții dificili. Dincolo de elementele de teorie, discuțiile pe cazuri concrete sunt utile și se pot transforma în repere pentru viitor. Dacă aveți cazuri concrete, situații în care, în relație cu o persoană v-ați simțit copleșiți, agresați, sufocați, veniți să vorbim despre ele și să deslușim ce s-a întâmplat în dinamica relației voastre.
Beneficiul principal va fi acela că, în urma atelierului, veți avea elementele de teorie mai clare și o flexibilitate mai mare în relația cu clienții. Crește capacitatea de a identifica din timp soluțiile într-o situație de criză. În plus, veți știi cum să folosiți empatia astfel încât să nu devină auto-distructivă, flexibilizând limitele cadrului, dar păstrându-vă fermitatea în menținerea lor.
 
Conținut:
– Elemente de transfer
– Elemente de contratransfer
– Mecanisme de apărare
– Tehnici de interpretare
– Tehnici non-invazive de restabilire a cadrului și relației terapeutice
 
Cui se adresează: consilierilor de dezvoltare personală, terapeuților practicanți de terapii alternative.
Durată: 4 ore (între 9,30 și 13,30)
Data: 8 octombrie 2017
Locul de desfășurare: Calea Călărași nr. 242, Bloc 77, Scara A, Ap. 1, Sector 3
Număr de locuri: 6
Cost: 100 lei
 
Facilitator: Andreea Talmazan – psiholog, psihoterapeut psihanalitic
Pentru rezervarea unui loc puteți suna la 0723.169.105

Bărbătește: un pumn sau o înjurătură?

fight-clubAstăzi m-am gândit să vă spun o poveste.
Pe când era un băiețandru de gimnaziu, Sigmund Freud a aflat de la tatăl său o întâmplare pe care acesta a trăit-o în tinerețe. Pe când mergea pe stradă, mândru de căciula sa cea nouă, un cetățean i-a strigat „evreule”, l-a insultat și l-a îmbrâncit de i-a căzut căciula cea nouă din cap. Tatăl lui Freud s-a aplecat, și-a ridicat căciula de jos, a scuturat-o de praf și și-a văzut de drum.
Fiul său a trăit toată viața cu nemulțumirea că tatăl său nu a ripostat, nemulțumire care mai târziu a fost conceptualizată de Heinz Kohut ca fiind o „rană narcisică”. Copil fiind nu a putut să-și idealizeze tatăl (idealizare de care fiecare copil are nevoie) care era mult prea blând și împăciuitor. Pentru el, reacția părintelui său a fost una umilă.
Această rană narcisică a fost foarte puternică în structura psihică a lui Sigmund Freud și a funcționat ca un motor pentru ceea ce a devenit mai târziu. Nici el nu a intrat în conflicte cu colegii săi de școală și mai târziu de la universitate, care îl șicanau pentru originile sale evreiești. Deși își imagina adesea cum îi lua la bătaie și îi învingea, Freud a ales să îi domine intelectual. A terminat gimnaziul cu 10 pe linie, iar mama sa, pentru care era „copilul de aur”, i-a păstrat carnetul de note.
Freud spunea că primul om care a renunțat să ridice piatra și să lovească și a înjurat este întemeietorul civilizației. Acel om a reușit să-și gestioneze impulsurile primitive și a folosit puterea cuvântului.
Ceea ce s-a întâmplat de curând în spațiul public între doi oameni politici indică gradul de primitivism al unuia dintre ei, lipsa de educație și incapacitatea de a-și gestiona impulsurile. Bărbăția nu se măsoară în pumni împărțiți în stânga și în dreapta atunci când ți se face observație că nu respecți niște reguli de bun simț. Dacă vrei să demonstrezi cât ești de bărbat poți găsi alte modalități. Spre exemplu, îți dai pumni singur în fața oglinzii.

„13 reasons why” – hărțuire și depresie la adolescenți

13 reasons 2 13 motive pentru o sinucidere „anunțată” (gânduri la cald)

Serialul, produs de Netflix, înțeleg că a făcut furori, iar câțiva colegi psihologi îl recomandă părinților și adolescenților spre vizionare, cu mențiunea clară de a se vorbi despre ceea ce se întâmplă în fiecare episod.

Povestea pe scurt este cam așa: o adolescentă de 17 ani, s-a mutat de curând cu familia într-un nou oraș și un nou liceu. Înainte de a-și încheia socotelile cu viața înregistrează 13 fețe ale unor casete, fiecare față fiind „dedicată” unei persoane care a contribuit la decizia ei de a-și pune capă zilelor, într-un mod foarte dureros de altfel. Cele 13 personaje sunt colegii de școală și consilierul școlii.

Serialul pune în evidență fenomenul de bullying, întâlnit frecvent în colectivități. Copiii, dar mai ales adolescenții, sunt principalele victime. De asemenea, este prezentată cât se poate de amplu perioada aceasta a dezvoltării umane, când mintea și sufletul sunt complet confuze în lipsa unui sprijin din partea unui adult. Este o perioadă de care părinții se tem, iar copiii se înspăimântă. Ca mai în toate liceele, și în acesta există băieții cei mai populari de regulă foarte buni sportivi, și fetele cele mai populare, de regulă majorete. Hărțuirea este aceeași ca în orice liceu din lumea civilizată: glume cu tentă sexuală, pipăieli sau atingeri, ale căror victime sunt fetele, zvonuri și bârfe fără fundament, catalogări precum „târfă/curvă”  etc. Dar dintre toate, condamnabil penal rămâne violul.

Ce m-a surprins neplăcut este sentimentul pe care Hannah, eroina principală, îl induce în cei care ascultă casetele: „voi sunteți răspunzători pentru moartea mea.” Ceea ce este fundamental greșit. Hannah, deși o fată inteligentă, este incapabilă să vorbească despre ceea ce trăiește, gândește, simte și i se întâmplă. Și, din acest motiv, este atrasă ca un magnet de situații complicate, dificile în care intră fără ca măcar să-și pună problema să plece cât mai repede.

Personal nu cred că cei 13 sunt în mod exclusiv „responsabilii morali” ai deciziei pe care a luat-o. Lucrurile sunt cu mult mai complexe, mai ales că fiecare dintre cei 13 are propria viață și propria experiență traumatizantă. A acționat nu doar laș, dar și egoist. La această listă aș adăuga-o și pe mamă. Mama Hannei, fostă „cea mai populară fată din liceu” la vremea ei, este o femeie obișnuită să dețină controlul, care se folosește de seducție pentru  a obține tot ce-și dorește (inclusiv o renegociere a contractului de închiriere pentru spațiul în care își desfășoară activitatea). Și l-aș adăuga și pe tată, castrat în mod clar de soție, care mai reușește din când în când să scape de sub ochii vigilenți ai soției și să-i cumpere, spre exemplu, o mașină fiicei cu ocazia unui bal. Un tată care se străduiește să-i ofere susținere și încredere Hannei, dar care este sabotat în mod repetat de soție.

Contextele sunt importante pentru a înțelege de ce colegii se comportă într-un anumit mod, ei între ei și ei cu Hannah.

Părinții

Serialul prezintă gama vastă de tipologii parentale: de la mama narcisică și autosuficientă a Hannei, până la dragomana mamă a lui Justin, care se aruncă în relații dubioase cu dealeri de droguri și care-și abandonează fără regret singurul fiu. Avem părinți complet absenți și dezinteresați, care nu par să fi pus vreo limită lui Bryce, motiv pentru care acesta se comportă ca și cum toți cei din jur îi aparțin și sunt meniți să îi satisfacă nevoile. Părinți intruzivi, precum mama lui Clay, obsedată să știe, să înțeleagă, frustrată de distanța pe care fiul și soțul o iau față de ea. Părinți autoritari precum tatăl lui Alex, polițist, cu reguli stricte și aparent lipsit de emoții. Sau părinții Jesicăi, care impun reguli, dar sunt mai mult absenți.

Școala

După nefericitul eveniment, conducerea școlii a pornit o campanie agresivă care să combată suicidul. Holurile erau pline de afișe de informare despre suicid. Profesorii (în serial ne-o arată doar pe cea de comunicare) insistă mai bine de o săptămână ca elevii să fie atenți la semnele ce indică depresia profundă, atât la ei cât și la colegii lor, și să anunțe direcțiunea și consilierul școlii. Atât de mult au vorbit încât la o oră un băiat a spus că e suficient, să încerce să treacă peste asta. Trimiteau mailuri părinților să le reamintească să vorbească cu copiii lor, să fie atenți la atitudinile și comportamentele lor.

Ce m-a uimit a fost atitudinea directorului care încerca să diminueze cât mai mult impactul evenimentului sub pretextul că „nu vreau ca școala să aibă o reputație proastă”.

Înainte de eveniment, profesorii, adulții carevasăzică, au tratat cu o oarecare indiferență semnalele anonime pe care le primeau de la Hannah: un bilet la ora de dezvoltare a comunicării și poezia publicată abuziv în revista școlii. Consilierul îi cerea să își îmbunătățească notele și să își ia gândul de la Universități de top, pentru că nu este atât de bună, fără să încerce să afle realmente ce a fus la scăderea situației școlare. Dar cel mai grav, când Hannah îi povestea abuzul la care a fost supusă, fără să încerce să o convingă să depună plângere, a sfătuit-o să treacă peste, să uite. Și nici măcar el, consilier școlar, nu o asculta. A pus, metaforic vorbind, biroul între ei și nu l-a părăsit nici când fata din fața lui a început să plângă, vădit afectată de ce povestea. Insensibil, absent, incapabil de empatie.

 

Clay

Este personajul care „rescrie” povestea Hannei, fiindu-i dedicată cea de a 11-a față de casetă. Este educat, la locul lui, fără să iasă prea mult în evidență, cu o gândire analitică și orientată spre cunoaștere, și foarte sensibil. Atât de îndrăgostit de Hannah nu a văzut în respingerile ei repetate un strigăt de ajutor. Dar care a fost cel mai afectat de moartea ei. Singură. Atât de afectat încât a pornit să caute adevărul și să-i facă dreptate. A luat totul foarte personal și a fost singurul care și-a asumat, aș spune cam exagerat, responsabilitatea morală pentru gestul Hannei.

hannah clay
Hannah și Clay

Hannah

S-a trezit la 16 ani într-un oraș nou și o școală nouă. Încercarea ei de a-și face prieteni s-a lovit de răutățile inerente unui colectiv în care membri se cunosc unii pe alții. Chiar și micul grup de noi-veniți, din care a făcut parte pentru o scurtă vreme, a reușit să fie „asimilat” marelui grup. Mai puțin ea, care părea mereu să caute ceva, ceva care nu părea să fie suficient din ce primea de la Clay. Era dificil să fie cea mai populară fată din liceu fiind prietena celui mai nesemnificativ băiat, care nu era sportiv, dar părea un tocilar de succes.

 

În loc de concluzii

Vorbeam cu băiatul meu despre serial. L-a plăcut pe Clay, motiv pentru care a sărit câteva episoade ca să ajungă mai repede la „partea lui de casetă.” I-am înțeles nerăbdarea și am pus-o pe seama diferenței de vârstă dintre el și protagoniștii serialului. La vârsta lui are maturitatea de a înțelege lucrurile pe care le-a văzut și să le exprime. A sesizat că nimeni nu este direct responsabil de moartea Hannei. Alegerea a fost a ei și a fost o alegere proastă. I-a plăcut atitudinea lui Clay de a repara moral ceea ce nu a reușit să facă în perioada în care ea trăia. Și-a asumat neputința și, după procesul activ de doliu, a ales să își schimbe atitudinea, să aibă mai mult curaj de a intra în relații, de a avea inițiativă și de a spune ceea ce simte.

Ce am remarcat eu a fost relația Hannei cu mama sa. Am sesizat că aceasta din urmă habar nu avea de niciunul dintre colegii sau prietenii fiicei sale. Nimic. Cum întâlnea pe cineva, după tristul eveniment, întreba dacă i-a fost prieten fiicei sale, dacă a cunoscut-o sau dacă a stat vreodată de vorbă cu ea. După un an de zile de când se mutaseră în noul ora,ș ea nu cunoștea nicio prietenă sau vreun coleg. Nimic. În spatele încrederii față de fiica sa, era de fapt un dezinteres total. Nu o întreba cum a fost la școală, ce materii îi plac, cu cine și cum își petrece pauzele, cu ce profesori se înțelege. Nimic. Doar punea presiune pe ea reafirmând că a fost cea mai populară fată din liceu. Că relația cu soțul ei durează din acea perioadă.

Este un serial trist care se încheie într-o notă optimistă. Reflectă în mare măsură dificultățile cu care se confruntă fiecare copil când trece prin adolescență, când intră la liceu iar regulile de socializare se schimbă. Perioadă în care ești nevoit să înveți să faci față abuzului psihic și fizic. Etapă de dezvoltare în care transformarea hormonală atinge un apogeu, când separarea de părinți este inevitabilă și reorientarea spre colectiv este mai intensă. Perioadă în care părinții la rândul lor sunt supuși îndoielilor și forțați să se separe de odrasla care se pregătește să devină adult. Din acest punct de vedere, tatăl lui Clay este singurul  adult susținător și conținător în relație cu fiul său. Îi acordă libertate, îi transmite că îl înțelege și că are încredere în el, că este acolo și-l susține, că poate vorbi cu el când se va simți în stare. Și o ține în frâu pe mamă, ceea ce este esențial. Este singurul adult matur din tot serialul, asumat și închegat.

Scena explicită a sinuciderii este foarte crudă și violentă. Probabil că rolul ei este acela de a descuraja orice tentativă a vreunui privitor. Acesta pare să fie rostul ei.

 

Dacă îl recomand? Da. Oricărui părinte de adolescent sau viitor adolescent. Îl recomand și adolescenților cu RUGĂMINTEA să vorbească despre ce văd în serial cu părinții lor, cu un alt adult din familie sau cu un profesionist.

Și nu în ultimul rând, este un serial despre ravagiile depresiei, despre cât de singur se simte depresivul și cât de bine poate să mascheze ceea ce trăiește. Strigătele de disperare din depresie sunt mascate prin respingeri, prin momente de agresivitate, prin reproșuri și abandonări repetate, dar și prin încercarea disperată de a simți ceva ceea ce determină intrarea depresivului în cele mai ciudate situații. Și nu în ultimul rând sentimentul persistent de vină și de rușine Toate acestea sunt expuse foarte clar în „13 reasons why”.