Feed on
Posts
Comments

Seara trecută s-a format aspectul exact de Lună Nouă în Taur în sectorul astrologic care guvernează sănătatea și relațiile de la locul de muncă. Principalul gând care și-a făcut simțită prezența și care a persistat în timp ce priveam harta momentului și reflectam la sensul acesteia a fost cel legat de sănătate și de atenția pe care o acordăm corpului nostru.

E firesc, aș spune să apară un astfel de gând date fiind condițiile pandemice în care ne trăim viețile de mai bine de un an. Fiecare în felul său încearcă să păstreze un echilibru interior în raport cu haosul generalizat din exterior născut din „lupta” fanatică între taberele pro și anti vaccinare, spre exemplu, sau a mesajelor contradictorii, uneori exagerate transmise zi de zi pe canalele media.

Ne iubim corpul cei mai mulți dintre noi. Ne străduim să îi oferim mâncare sănătoasă și un regim de viață echilibrat. Dar de câte ori suntem conștienți că devine cutia de rezonanță a conflictelor noastre interne, a emoțiilor pe care nu le exprimăm, nu le elaborăm și nu le integrăm în cine suntem cu tot cu corp?

Ne privim oare în mod holistic? Ne privim oare ca un tot: minte, suflet și corp? Când muncim, muncim cu plăcere? Când dormim ne odihnim? Când visăm și ne amintim visele, le căutăm sensul? Când ne hrănim, ne hrănim corpul sau încercăm să organizăm haosul emoțional în care ne scăldăm?

În timp ce scriu sunt conștintă că toate aceste întrebări au mai fost puse înainte și vor mai fi puse mult după ce voi da „publicare” acestui text. Cred că e nevoia fiecăruia dintre noi ca, din când în când, să revenim la ele și să căutăm să fim sinceri cu noi în acel moment, în acel context în care (re)apar. E nevoie să facem compromisuri? Putem să trăim cu acele compromisuri? Ne distrug sau ne sunt suport pentru obiectivele noastre?

Lumea se schimbă, corpul nostru se schimbă, mintea noastră se schimbă uneori fără să ne dăm seama. Spiritul nostru se schimbă cu fiecare experiență trăită sau nu. Dar să le aducem pe toate într-un echilibru care să stea la baza sănătății noastre, este doar în puterile noastre.

Și un ultimgând. Suntem ființe sociale; așa e scris în ADN-ul nostru. Putem fi sănătoși când și cei din jurul nostru sunt sănătoși. Să ne gândim și la ei uneori e o dovadă de generozitate. Iar generozitatea manifestă este oglindirea umanității din noi.

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, apărută la Editura Trei, este o impresionantă mărturisire a lui Arnhild Lauveng despre anii săi de boală și despre calea spre a deveni una din treimea persoanelor afectate de schizofrenie care se vindecă total.

Cartea este împărțită în trei părți, fiecare având o temă. Cea dintâi este dedicată Haosului, adică perioadei de debut a bolii, care s-a petrecut în adolescența autoarei. Cea de a doua este dedicată Sistemelor și descrie momente petrecute în sistemele de internare cu regim înschis sau deschis. Iar cea de a treia este dedicată Schimbării, a drumului spre vindecare după 10 ani de suferință, a metodelor și a programelor autorităților locale și a ONG-urilor la care a participat în încercarea de a nu renunța la visul său de a se însănătoși și de a deveni psiholog.

Lumea schizofreniei este o lume complexă și înfricoșătoare atât pentru persoanele care suferă de această boală, cât și pentru aparținători, prieteni și colegi ai acesteia, specialiști în domeniu sau autorități. Arnhild descrie cu multă sensibilitate ce trăia în relație cu Căpitanul, acea voce interioară care îi „promitea” pe de o parte că va avea grijă de ea, dar care pe de altă parte o supunea unei terori fizice și psihice, obligându-o la automutilare. Vorbește despre lupii care apăreau de fiecare dată când era înspăimântată. Despre ceața care se așternea peste mintea ei transformând totul într-un cenușiu sumbru sau despre casele care se măreau până o paralizau de teamă că se vor prăbuși peste ea.

Cu foarte multă empatie față de ea însăși și cu gândul la pacienții și cititorii săi, autoarea face o analiză a ceea ce înseamnă un diagnostic pus și particularitățile fiecărei persoane afectate de schizofrenie. Trecută prin boală, cu mintea omului vindecat, dublată de experiența specialistului, explică cum halucinațiile și comportamentele autodistructive ale bolnavilor suferinzi de schizofrenie sunt o formă de limbaj care se cere a fi înțeles. Unii dintre specialiștii care au avut-o în grijă au înțeles asta și au încercat constant, și fără să abandoneze lupta, să traducă acest limbaj pe înțelesul ei, să o facă să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul minții sale, identificând emoțiile ce stau la baza apariției Căpitanului și a lupilor.

Emoționante sunt și relatările în paralel a experiențelor bune și a celor traumatizante avute cu echipaje de poliție sau cu cadre medicale. Unele bune, încărcate de empatie, respect și fermitate, altele, dimpotrivă, umilitoare, agresive, batjocoritoare și amenințătoare. Arnhild face o pledoarie pentru un anumit tip de comportament în relație cu persoanele bolnave de schizofrenie, punând accentul pe subtilitățile unor abordări, ale unor exprimări care, aparent sunt inofensive, dar în subtil sunt ofensatoare sau discriminatorii.

După 10 ani de suferință, Arnhild Lauveng s-a vindecat total de schizofrenie, iar ceea ce a contat în acest succes au fost susținerea mamei și a surorii sale, care au trata-o mereu cu foarte multă grijă și foarte multă empatie, întâlnirile cu medici, asistente, îngrijitori și psihoterapeuți care, atenți fiind la nevoile ei și reușind să treacă dincolo de zidul bolii, nu au lăsat-o să cadă în crizele majore. Am văzut cu ochii minții îngrijitorul care, participat la crossuri fiind, alerga alături de ea în încercările ei de evadare. Sau pe cel cu care rezolva integrame atunci când se afla în izolare. Așa cum am simțit durerea ei când povestea cum mânca tapetul de pe pereții camerei de izolare sau când a spart un pahar de sticlă la un eveniment cu mari doctori pentru a-și provoca suferință. Dar mai presus de toate a fost dorința ei de vindecare și dorința de a-și împlini visul din copilărie, acela de a deveni psiholog. Ceea ce s-a întâmplat.

Scriam ieri că cea mai importantă relație pe care o avem în această viață este cu noi înșine. Importanța autocunoașterii este esențială într-o lume tramatizantă ca aceasta în care trăim.

Cu acest gând în minte azi de dimineață am pus de-o parte cartea lui Frantz Ruppert și am luat la recitit „Despre vis” a lui Freud. Mă înorc deseori la scrierile sale când simt că eu însămi am nevoie de o reorganizare. Sigur că parte dintre scrierile sale nu mai sunt valabile un secol mai târziu, dar multe dintre ele sunt în continuare surse de inspirație sau puncte de plecare în dezvolarea unor noi concepte sau noi teorii despre psihicul uman. Pentru mine sunt ancore atunci când am nevoie de o lectură profesională de calitate presărată cu umor.

În „Despre vis”, subțirică de altfel, pe care am terminat-o în mai puțin de o zi, sunt 3 eseuri: „Despre vis” (1901), „Psihanaliză și telepatie” (1921) și „Vis și telepatie” (1922). În primul dintre ele prezintă pe scurt teoria sa despre vise. Spun pe scurt, pentru că varianta elaborată este în „Interpretarea viselor”, cartea care reprezintă nu doar începutul psihanalizei, cât mai ales autoanaliza lui Freud. În varianta pe scurt, citititorul, chiar neinițiat în teoria psihanalitică, poate descoperi argumentele freudiene pentru care visele sunt produse ale psihicului individual. Precum și sumare descrieri a ceea ce el a numit travaliul visului, adică modul în care gândurile inconștiente sunt transformate pentru a forma conținutul manifest al visului.

Celelalte două eseuri prezintă câteva cazuri în care pacienți de-ai săi sau persoane cu care a corespondat fără a le întâlni în cadrul analitic, îi propun spre analiză evenimente cu caracter ocult sau vise „telepatice”. Freud spune din capul locului că nu este nici pro, nici contra ideii de telepatie, dar se poziționează foarte ferm împotriva ocultismului. Date fiind perioadele în care a scris cele două eseuri, e de presupus că este și o reacție dură la interesul explicit al lui Jung pentru fenomenele oculte. Argumentul lui Freud pentru delimitarea de pasionații de ocultism este și de natură, să-i spunem, „politică”, el încercând să oprească asocierile răuvoitoare ale comunității științifice din acea vreme a psihanalizei cu ocultismul.

O sută de ani mai târziu ocultismul este la fel de prezent în societate cum era și în vremea lui Freud. Diferența este, însă, că pare să existe ceva mai mult interes dinspre comunitatea științifică pentru înțelegerea acestor fenomene și a interesului crescut față de acestea. O contribuție în acest sens le-au avut și cercetările antropologice și teoria antropologică care eaînsăși a trecut prin transformări în ultimul secol.

Revenind. Freud spunea despre vise că sunt „calea regală spre inconștient.” Evoluția teoriei și practicii psihanalitice a dus la modificarea acestei convingeri. Acum, indiferent de tipul de psihoterapie, practicienii știu că principala cale ce duce spre vindecare este relația, calitatea relației dintre terapeut și analizant. Visele rămân, însă, cel puțin în psihoterapia psihanalitică, unelte utile în munca de analiză. Visele ne ajută, analiști și analizanți, să înțelegem ce se află dincolo de conștient, în cele mai ascunse unghere ale psihicului. Un proces de autocunoaștere are nevoie și de vise pentru a fi dacă nu complet, cel puțin satisfăcător.

Ce e important de știut: un analist nu este un tălmăcitor de vise. Este, însă, un mijlocitor pentru visător în demersul său de a decodifica mesajele ascunse pe care inconștientul i le transmite astfel. Sigur, există voci ultra raționaliste care diminuează nu doar importanța viselor, dar și munca de deslușire a semnificației acestora. Visele folossc un limbaj simbolic. Iar simbolismul, pentru omul modern este o limbă uitată, după cum spunea și Eliade. Dar uitat nu înseamnă extirpat. Niciodată nu este prea târziu să și-o amintească oricine. Cine știe? Poate chiar prin vise și prin deslușirea sensurilor ce se ascund în ele, oricât de banale ar părea la prima vedere.

În curând reiau seminariile despre vise, în varianta online!

Credits: Getty Images

Vorbesc aseară pe la 10 cu prietena mea Claudia despre stările noastre emoționale și din una în alta zice la un moment dat că „e de la Luna Plină”. Uimită îi dau replica: „E Lună Plină? Habar nu aveam.”


Începe să râdă și spune ceva de genul că nu-i vine să creadă că îmi spune ea ce îi spuneam eu cu ani în urmă. Și că ar trebui să mă reapuc de analize astrologice, măcar la Lună Pină și Lună Nouă. Și își încheie argumentația cu „Tu chiar ești bună pe astrologie.” Și parcă a mai zis ceva de un „fel al meu” de a pune în cuvinte.


Mi-am amintit de discuția asta acum câteva minute și am deschis harta momentului de Lună Plină. Uneori mă uimesc și pe mine sincronicitățile. Sau poate e doar inconștientul meu care uneori știe mai bine ce carte să aleg din biblioteca improvizată de lângă pat. Așa se face că de două zile citesc „Cine sunt eu într-o lume traumatizantă?” a lui Franz Ruppert, o carte care vorbește despre relații, despre cum adulții odată copii traumatizați devin din victime agresori și traumatizează la rândul lor proprii copii sau alți adulți, foști copii traumatizați de asemenea. Și astfel, de la generațiela generație perpetuăm ca specie o societatea traumatizată și traumatizantă.

Luna aceasta Plină în Balanță este despre relații. Despre toate tipurile de relații: de iubire, de prietenie, de colegialitate, de parteneriat, cu autoritățile, cu societatea. Sigur, date fiind condițiile pandemice, relațiile noastre au suferit transformări. În unele cazuri s-au accentuat nemulțumirile, în timp ce în altele compromisurile au dus la situații în care toată lumea a avut de câștigat. A crescut numărul de abuzuri domestice. Au crescut frustările și neliniștile. Folosim mai mult tehnologia ca să ne auzim și să ne vedem. Să-i strângem pe cei dragi în brațe a devenit o dorință, o nevoie spre care tânjim ca niște copii. Distanțele fizice par mai mari, iar cele psihice sunt atât de sensibile. Echilibrul interior pare greu de atins când haosul domnește în exterior, iar ordinea e atât de greu de menținut.


Dar poate cea mai importantă relație, căreia îi acordăm prea puțină atenție, este relația cu noi înșine. Suntem îndepărtați de sinele nostru, de psihicul nostru, de mintea și de sufletele noastre, și chiar și de corpul nostru, prea preocupați fiind să îi reparăm pe ceilalți, să îi îndreptăm sau să îi salvăm. Ne-am schimbat obiceiurile obligați forțați. Poate că după un an de pandemie ne punem mai des întrebări despre noi. Poate ne întrebăm mai des dacă suntem bine. Și poate am învățat să ne și ascultăm. Poate am găsit timp să medităm. Sau să citim mai mult. Poate ne-am reamintit să râdem. Sau poate chiar ne-am apucat să învățăm ceva nou. Sau poate doar sper că mai mulți dintre semenii noștri au început să facă schimbările de care au nevoie pentru a fi mai puțin traumatizați și traumatizanți.


Și, poate, am început să ne iubim mai mult. Pentru că așa cum e relația noastră cu noi înșine sunt și relațiile cu ceilalți.
O Lună Plină inspirată!


P.S.: Aspectul exact e pe 28 martie, duminică, la ora 23:32

Viețile prințeselor ne atrag deseori poate pentru a verifica dacă chiar „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau poate pentru a ne demonstra că și deținătorii de „sânge albastru” se confruntă cu probleme în viață ca noi toți ceilalți.

„Amintirile unui prințese rebele din familia Romanov” ne arată că cea de a doua parte este cea reală. Olga Romanoff, secondată de istoricul Coryne Hall, povestește viața familiei sale din Rusia, mai apoi din exil și viața pe care a dus-o ea ca parte din marea familie regală europeană. Nici un membru al familiei extinse nu a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de jumătatea aleasă. Deseori au divorțat și s-au recăsătorit de 2, 3 ori.

Remarcabil este efortul de a reface arborele genealogic. Date fiind originile sale princiare, documentele, printre care și articole de ziare, i-au făcut demersul mult mai ușor. Mai puțin ușor a fost, însă, demersul de a recupera bijuteriile sau documentele care atestă că familia sa este proprietara unor terenuri aflate pe teritoriul Rusiei sau al Crimeei. M-a impresionat o secvență în care replica autorităților de la Moscova, la afirmația unuia dintre membrii familiei „Știți că 90% dintre viile din Crimeea aparțin familiei noastre”, a fost „Știm. Dar dovediți-o!”

Nu știiu dacă scriitura originală are un aer infantil sau e doar traducerea. Cert este că sunt pasaje întregi care par a fi scrise de un copil de 10-12 ani. E drept că prințesa mărturisește că educația sa a lăsat de dorit. Principala cauză fiind teama mamei sale de a o lăsa la o școalăcu internat sau la orice școală. Cu o mamă posesivă, care proiecta pe unicul său copil experiențele sale traumatizante din perioada în care a locuit la un internat, era greu să dezvolți vreun interes față de studiu. În schimb, Olga era pasionată de călărie.

Un alt detaliu iritant, care cred că ține totuși de traducere, este acela că, vorbind despre tatăl său, prințul Andrei, de cele mai multe ori folosește apelativul de alint „tati”. Iritant pentru că la momentul în care a scris cartea prințesa Olga trecuse de 60 de ani. În original poate fi „daddy”.

Recenziile cărții promit o lectură amuzantă. Și da, sunt momente în care vrei nu vrei te amuzi imaginându-ți, spre exemplu, o copilă plimbându-se cu poneiul prin casă și ieșind în întâmpinarea poștașului călare pe animal.

Familia sa a dus o viață grea, fiind adesea nevoiți fie să apeleze la ajutorul neamurilor regale din întreaga Europă, fie să vândă bijuteriile imperiale sau alte obiecte care, pentru că purtau însemnele Romanovilor, stârneau interesul celor bogați. Mama sa spera că fiica sa se va căsători cu un bărbat cu bani și astfel vor scăpa de datorii și vor putea păstra multe dintre bunurile moștenite.

Prințesa pretinde că încă din copilărie comunica cu fantomele din casa părintească sau din orice altă casă în care a ajuns vreodată să locuiască. Dacă e adevărat sau e doar un element de marketing pentru expoziția pe care a organizat-o în casa părintească, nu am de unde să știu. M-a amuzat însă imaginea cu ea amenințând fantomele că dacă nu se potolesc și nu lasă chiriașii sau vizitatorii în pace, vinde casa unui om bogat.

Una peste alta e o lectură plăcută de weekend. Și o lectură care ne arată că viața unei familii imperiale, deși încercată și amenințată cu distrugerea, poate fi pitorească.

https://depositphotos.com/233099848/stock-photo-folios-old-manuscripts-library-tsuglagkhang.html
Folios of old manuscripts in library of Tsuglagkhang buddhist monastery, Gangtok, Sikkim, India

Lenevesc în cancelaria profesorilor și mă uit pe fereastră dintr-un fotoliu încărcat cu amintiri și de patina timpului. Grădina interioară a clădirii medievale pare să prindă viață sub secundele crepusculului; o viață a umbrelor ce cresc pregătindu-se să înghită și ultimele urme de lumină. Categoric, e fabulos să fii profesor la o universitate veche de 600 de ani.

Mai am lucrări care așteaptă să le corectez. O altă lume în care staționează speranțele studenților mei. Dar mintea-mi are altă treabă. Mâine ar trebui să duc manuscrisul la editură și încă nu am dat o nouă corectură; nu de literă sau gramatică, ci de spirit și logică. Simt, ca în alte dăți, că ceva îmi scapă și o nouă lectură cu pixul roșu –  „Balaurul cu cinci capete” cum îl alintam eu sau “Dragonul Roșu” cum simpatic îl prezenta profesorul M – ar trebui să mă ajute.

Dar niciodată pare să nu fi fost atât de greu ca acum, să mă așez pur și simplu și să citesc. Ca și cum aș fi unul dintre studenții mei care amână predarea eseului găsind toate scuzele imaginabile.

În viața asta de profesor le-am auzit pe toate: de la nuntă la deces, de la ceasul care nu a sunat până la pisica care a mâncat lucrarea, de la virusul care a atacat hardul computerului și a șters tot, inclusiv eseul, până la spitalizări neașteptate!

Nu am cerut niciodată dovezi, deși nu i-am crezut vreodată. A fost o vreme când le acceptam pe toate ca să le câștig simpatia. Chiar dacă atunci nu aș fi recunoscut asta în fața nimănui. De ce aș fi făcut-o? Așa erau și ei mulțumiți și vorbeau pe la colțuri ce „mișto” sunt. În timp ce imaginea mea de „cool” creștea și o întrecea chiar și pe cea a profesorului M, eu, profesorul „The Best”, îmi vedeam de “Lungul drum al zilei către mâine”!

Afară noaptea s-a lăsat de-a binelea. Clădirea e pustie și cred că și portarul a încuiat totul, s-a ascuns în cămara lui și se uită le știri. Sau la vreun talk show obosit menit să îi alimenteze nu doar furia ce-i zace în ființă împotriva sistemului, și a guvernului, și a președintelui și a oricui îi mai spune televizorul că trebuie să se revolte. Neapărat să se revolte că altfel vine “Oculta Mondială” peste patrie și ne rade pe toți.

Cu noi, însă, matusalemicul portar e respectuos și mereu atent să ne ajute. Crede și el despre mine că sunt „mișto”; am auzit vorbind studenții din anul I, când treceam într-o zi prin mijlocul lor. Habar nu aveau cine sunt și nici nu prea le păsa atunci. I-am înțeles și pe ei. Acomodarea e un proces care necesită să afli informații despre toți din orice sursă. Și dacă portarul nu știe, atunci cine să știe?

Ar trebui să plec spre casă. Am timp să corectez lucrările și mâine. E limpede că manuscrisul își cere dreptul la atenție. Și mai ales eu am terminat cam toate scuzele posibile să îl predau. Mă așteaptă cuminte în geanta aia neagră pe care am primit-o cadou de la profesorul M înainte să plece definitiv din țară.

Când m-am despărțit de M pe aeroport, am simțit o ușurare; parcă am ieșit dintr-o închisoare cu gratiile poleite cu aur! Instantaneu am realizat că aveam calea liberă nu doar să-i ating faima, ci chiar să i-o depășesc.

Nu am să neg niciodată că a fost mentorul meu, modelul meu, părintele meu „adoptiv”. O pornire freudiană se născuse atunci în mine. Luasem ce aveam de luat de la el și voiam să plece, să dispară. Ar fi fost dificil să îl omor cu mâna mea și complet împotriva scopului meu de a-l depăși. M-am așezat cuminte în scaunul timpului și am așteptat, făcându-i, în același timp, pe ceilalți să mă iubească. Poate o să ziceți că am fost diabolic, dar eu îmi spun în fața oglinzii că am fost uman, nu l-am ucis, am așteptat ca M să devină singur… A FOST!

Nici la cărți publicate nu am câștigat încă în fața părintelui meu academic. L-am invidiat pentru ușurința cu care scria, pe cuvintele cu care își așternea gândurile și ideile. Părea că nu face vreun efort, iar rândurile-i curgeau lin și pe ne simțite te trezeai capturat în paginile sale. Am mai întâlnit această grație într-un eseu al unui student. Un student bun, care într-o bună zi a dispărut fără să spună nimănui nimic. Nu am întrebat de el vreodată. Am aflat după o vreme că suferea de o boală rară a inimii. Dar atât. Nu știa nimeni ce s-a mai întâmplat cu el. Nici chiar portarul matusalemic. Sau știa și nu sufla o vorbă nimănui!

Lumina s-a stins brusc în toată clădirea. Încep să caut prin buzunare o brichetă. Of, ce-aș fuma acum o țigară. Dar nu găsesc nici pachetul de țigări, nici bricheta. Îmi iau haina de pe spătarul scaunului, iau geanta cu manuscrisul și mă îndrept spre scările principale, așa numitele „scările profesorilor”. Aud pași care urcă și întreb portarul dacă știe ce se întâmplă. Nu-mi răspunde, iar pașii încep să fie mai apăsați și într-un ritm mai rapid. Simt cum un val de spaimă mi se ridică din vintre spre inimă și iau calea întoarsă fără să cercetez ce e cu portarul, de ce nu îmi vorbește.

Pe întunericul de smoală bâjbâi spre scara studenților, dar și de acolo se aud pași a căror zgomot îmi sună la fel de amenințător. Și nu e portarul pe care l-am neglijat fără reținere, e teroarea din mintea mea. Doar lumina unei luni pline îmi mai e părtașă la groaza cu care caut scara de incendiu. Umbrele din grădină au înghițit și părți din holul „istoriei” unde toți „părinții” școlii,  din tablouri uriașe, veghează drumul nostru. Acum parcă au prins viață și cu rânjetele de pe fețele pictate în prea mult roșu se uită toți spre mine așteptând să vadă cum sunt prins de pașii care vin spre mine.

Spaima, oh, spaima care îmi prinde gâtul ca-ntr-o menghină, ar vrea să mă opresc și să-mi accept soarta. Teroarea care vine în urma ei însă îmi dă un brânci pe scara pe care nu cred că am fost vreodată. Scara de incendiu, scara evadării. Mă opresc și ascult. Nici un zgomot de pași nu se aude.

Respir adânc, strâng geanta cu manuscrisul în brațe și încep să cobor treaptă cu treaptă scara de fier în spirală. De ce nu oi fi trecut măcar o dată pe-aici pe lumină, să știu măcar unde ajung. Parcă am ieșit brusc din lumea mea și am intrat în Procesul lui Kafka căutând în podurile clădirilor vechi funcționarii justiției care să îmi dea o izbăvire de pedeapsa pentru fapta condamnabilă pe care o comisesem. Speram ca măcar la capătul scării în spirală, pe care coboram mânat de teroarea care luase locul spaimei, să ajung în stradă ca nefericitul de Josef K. Am dublul vârstei lui, n-am cum să nu ies la aer. Ar fi prea kafkian să mor pe scara de incendiu a universității, într-o seară, în timpul unei pene de curent, cu o zi înainte să depun la editură manuscrisul cărții care avea să-l învingă pe mentorul meu, ca o ultimă lovitură în procesul de paricid început de mult prea mult timp. Să tot fie niște decenii.

Pare că am ajuns la parter. Ușa de ieșire e închisă. De sus încep să se audă pașii care au dibuit scara de incendiu și pare că mi-au luat urma. Cine o fi fost deșteptul care a decis să pună uși de termopan în interiorul clădirii medievale? De spart nu am cum să sparg. Să cobor rămâne ultima soluție, dacă nu vreau să mor ucis de necunoscuții ai căror pași nu se opresc deloc, dar par să fi încetinit ritmul. Curiozitatea își face loc pe lângă teroare. Cum o arăta subsolul universității? Sunt aici de când eram student și nici nu știu dacă mi-am pus vreodată problema să cercetez subsolul. Ciudat!

Scările se termină într-o ușă de lemn masiv, măcinată de timp, neîngrijită, abandonată cred de la începutul veacului. Slavă Cerului că e deschisă. De teamă să nu scârțâie din încheieturi, dându-mi de gol poziția în fața urmăritorilor mei pe care nu mai știu dacă i-am mai auzit sau nu, o împing încet.

Dincolo de ușa masivă de lemn e lumină. Lumânări aprinse stau lipite de pereți ca-ntr-o scenă cu canalurile subterane de sub Luvru, pe care o văzusem în cărțile lui Dumas. Pereți plini de rafturi cu manuscrise stăteau tăcuți, neafectați de prezența mea. În mod ciudat nu mă întreb cine a aprins lumânările. În tăcere și abia răsuflând mă apropii de raftul din stânga și citesc titlu după titlu. Dacă mă uit după ceva anume, n-am idee. Dar observ că m-am mai liniștit. Oare lumânările mi-au redus din teama? Posibil!

Citesc titlu după titlu și continui să țin strâns în brațe geanta cu manuscrisul pe care ar trebui să îl predau dacă ies viu de aici. De ce nu aș ieși? Pașii ce mă urmăreau nu se mai aud și spaima și teroarea se disipează. Curiozitatea e cea care le-a luat locul și parcă încep să caut ceva anume. Sau pe cineva anume?

Înaintez încet de-a lungul peretelui continuând să silabisesc în surdină titlu după titlu. Toate manuscrisele profesorului M sunt aici, curate ca și cum abia a pus ultimul punct. Dacă le-aș deschide cred că aș vedea corecturile, acele dâre adânci lăsate de Balaurul Roșu nu doar pe lucrările noastre, dar mai ales pe lucrările lui. Nu rata nicio greșeală; erau șiruri de sinonime în dreptul cuvintelor care îi păreau prea banale prea sărace în sensul ideii pe care o avea în minte. Critic era cu el, blând și bun era cu noi. Nemilos cu cuvintele care nu reușeau să surprindă întru totul gândurile care stăruiau să fie așternute întocmai pe hârtie. M era magnific!

Pe rafturile de mai sus am găsit lucrările mele. Nu manuscrisele cărților. Alea nu aveau cum să fie aici, pentru că știu exact că zac ascunse într-un fund de sertar în biblioteca casei de la țară. Prăfuite sunt cu siguranță, așa cum prăfuite sunt și rândurile ce le conțin.

Nu, aici, în tenebrosul subsol scos din întuneric de lumânări, sunt lucrările din sesiunile în care student fiind, i le trimiteam profesorului să le citească, în acel lung proces pe care l-am străbătut ca să-i câștig atenția, simpatia, protecția, afecțiunea. Da, sunt de atunci, de când tânjeam să îi fiu fiul academic cel mai bun, căruia să-i lase moștenirea sa culturală.

Nicio virgulă cu roșu nu era pe ele. Mereu m-am întrebat ce-l făcea să nu pună “Balaurul Roșu” pe temele mele. Nu-i vorbă că nu le citea. Le citea și în lungile ore de cerc, când ne întâlneam cu el miercurea, în salonul casei sale, ne spunea fiecăruia cam ce i-a plăcut și unde părea că argumentația era fracturată. Mi-a și citat unele scrieri în cărțile sale. Dar greu mi-a fost să cred că erau perfecte, atât de bune încât să nu merite atenția pixului său roșu.

Rămăsesem tăcut în fața rafturilor cu lucrările studenților strânse în atâta amar de vreme, întrebându-mă, dar poate nu atât de serios, cine și de ce le strânsese aici. Erau toate cele scrise de mințile proaspete care au trecut prin universitate sau doar cele care plăcuseră profesorului M?

Mă așezasem pe un scaun care apăruse de nicăieri sau doar era acolo și nu mi s-a părut nefiresc să mă așez. Era un scaun dintr-acela vechi, de lemn, care ar fi scârțâit de era în orice alt loc. Dar aici nu. Și nu mă întrebam de ce nu scosese nici un zgomot. Sau l-a scos și nu i-am data atenție pătruns fiind de comoara ce tocmai o descoperisem. Lucrările!

Toate acele lucrări probabil uitate de lume și de mine. Câte idei irosite! Câte gânduri revărsate în mii și mii… Dar ce zic eu aici? Milioane de coli de hârtie în textura fiecărei vremi în care fuseseră așternute. Un ocean de cunoaștere se revela în fața ochilor mei. Totul era acolo, tot ceea ce căutasem în toți anii aceștia în care mă aruncasem, voit sau nu, într-o cursă cu obstacole, un maraton la capătul căruia mă aștepta recunoașterea supremă. Sau era doar o iluzie.

Atingerea ușoară a unei mâini m-a făcut să tresar și spaima, ba nu, teroarea m-a invadat din nou. Îmi venea să urlu și să spun să nu mă omoare. Să nu mă omoare. Renunț la tot, doar să mă lase să trăiesc să apuc să citesc toată lucrarea care zăcea fără să știu în subsolul universității. M-am întors încet, trăgându-mi capul între umeri, de parcă urma să fiu lovit cu o sabie ce urma să mi-l despartă de trunchi. Și atunci l-am văzut. Era studentul care dispăruse cu ani în urmă.

Și m-am trezit.

***

M-am surprins că mă capturase cu totul în povestirea visului său. Bărbatul acesta, de 60 de ani, care de ani de zile se întovărășise cu divanul meu unde se așeza de 3 ori pe săptămână, suferea de multă vreme de nevoia de a fi recunoscut. Muncise, scrisese, publicase se căsătorise, avea o familie frumoasă, acum și nepoți, dar rămăsese un gol. Un gol cu care venise în analiză și încerca să îl umple cu amintiri, cu melancolii, cu speranțe, cu bucurii mărunte. Dar rămânea acolo o umbră a ceva ce fusese sau își dorea să ajungă.

Știa că urmează să îl invit să asocieze visul. Dar am tăcut. Părea că umpluse acel gol. Sau, de fapt nu fusese niciodată un gol, ci îi fusese foarte greu să descopere bogăția ce-i zăcea acolo, în adâncul ființei, într-un colț uitat. Un subsol uitat. Și dintr-o dată îl aud vorbind:

„Nu m-ați mai întrebat cu ce asociez. Dar nu e nevoie, că știu. Am găsit ce îmi lipsea. Mi-am găsit comoara. Tânărul de care nu mai știam nimic eram eu. Eu, cel ce sufeream în umbra profesorului M. Revoltat că îmi lua ideile din lucrările pe care le uitasem și le introducea în cărțile sale de succes. Nu, nu mă citase vreodată. Spunea vag că era inspirat de studenții lui. Dar ne lua ideile și le punea în cărțile sale și atât. Nici un mulțumesc. Nimic. Acum realizez de ce am amânat atât și predarea manuscrisul. Trebuie să le mulțumesc studenților mei. Să le spun numele. Nu pot fi ca M. Sunt diferit!”

Una dintre cele mai frumoase cărți despre psihoterapie, care prezintă cazuri și interpretarea teoretică, este „La terapie în fustița de balerină”, scrisă de 3 terapeute și apărută la editura Trei.

Kerry L. Malawista, psihanalistă din Potomac (Maryland), este supervizoare pentru psihologi şi asistenţi sociali, Anne J. Adelman, psihanalistă şi psiholog clinician, a coordonat (alături de K.L. Malawista) volumul colectiv The Therapist in Mourning (Terapeutul în doliu, 2013) și Catherine L. Anderson este o psihanalistă cu experienţă în psihologia judiciară şi tratarea sindromului de stres posttraumatic și-au unit forțele creative din dorința de oferi cititorilor, specialiști sau doar pasionați de arta terapiei, un mod inedit de a face accesibilă teoria psihanalitică/psihodinamică cu ajutorul experiențelor personale.

Kerry Malawista, inițiatoarea proiectului, mărturisește în „Introducere” dificultatea cu care s-a confruntat, atunci când a început să predea în cadrul unui program clinic, de a găsi materiale pe care să le folosească pentru a trezi și menține interesul cursanților. Această situație, care s-a adăugat convingerii că exemplele ajută mai mult la înțelegerea teoriei, susținută de ideea că „oricine iubește o poveste bună” a determinat-o să le propună colegelor sale să scrie această carte în comun.

„Cartea noastră poartă cititorul într-o călătorie prin intermediul poveștilor, ce se întinde de la anecdote vesele și jucăușe la povești curajoase despre provocare și schimbare și până, în sfârșit, la melancolice elegii ale suferinței pierderii și iubirii. Fiecare eseu, extras din istoriile noastre personale și profesionale, vorbește într-un fel unic despre evenimentele din viețile noastre care pot fi înțelese în lumina anumitor concepte psihodinamice importante.”

Cartea este împărțită în cinci părți și cuprinde 23 de povestiri. Fiecare povestire ilustrează o temă importantă din teoria psihodinamică și este analizată și argumentată teoretic. Autoarele trec în revistă, pentru fiecare dintre cele 23 de povestiri, viziunile teoretice ale unor psihanaliști importanți de la Freud încoace. Chiar și partea teoretică ce însoțește fiecare caz este o povestire în sine, povestea evoluției unui concept teoretic. Unui pasionat de psihoterapie îi va fi ușor să lectureze cartea chiar și în lipsa unei pregătiri teoretice. În fond aceasta a și fost motivația scrierii cărții: de a fac accesibile conceptele teoretice studenților. Pentru specialiști ea poate fi o excelentă revitalizare a informațiilor teoretic. Nu de puține ori în timp ce citeam gândul îmi zbura spre situații asemănătoare din propria-mi analiză sau propria-mi practică.

Garantez că cititorul nu se va plictisi. Garantez că fiecare povestire va găsi un ecou afectiv în propria-i ființă. Și sper că pentru cei care se gândesc să înceapă o analiză cartea le va oferi un gram în plus de încredere că spațiul psihoterapiei este unul sigur.

Older Posts »