Feed on
Posts
Comments

Inimă, fugi!

https://www.facebook.com/framantarileunuipisoisalvat

Fiecare început de decembrie îmi amintește cum am câștigat o prietenă în urmă cu 4 ani.

Se făcea că mi-a scris Nuami Dinescu să mă întrebe dacă aș vrea să fiu vorbitor la o lansare de carte. O carte scrisă de o tipă faină, pisicară ca noi, care sigur o să-mi placă. Iar cartea era, cum altfel, despre pisici.

M-a sedus, nimic de zis, și am acceptat să am această experiență. Nu mai făcusem așa ceva și provocarea era și atunci my middle name.  

Am citit manuscrisul pe nerăsuflate. La lansare m-am avântat în interpretări de psihanaliză aplicată. Am fost atât de emoționată, ca un copil care a primit o jucărie nouă, încât aproape smulgeam microfonul din mâinile celorlalți ca nu cumva să îmi uit ideile.

Ce am zis atunci am cam uitat, dar a fost suficient ca Maria Mazilu să fie impresionată. Iar acel decembrie a fost “începutul unei frumoase prietenii”.

Zilele trecute mi-a aruncat o altă provocare: să citesc al doilea volum din aventurile lui Bumbi și ale unchilor săi, celebri Ilie și Grigore, într-o lume paralelă, lumea lui Alice și a Iepurelui Alb, dar altfel, și să scriu ce vreau despre ea.

În „Frământările unui pisoi salvat” am pătruns în lumea lui Bumbi, pisoiul negru care suferea o criză de identitate. Necazul care-i măcina existența zilnică și l-a-ndemnat să caute răspunsuri dincolo de limitele curții lui Mami, Tati și Aia Mică era sentimentul de repulsie că în genele lui pisicești zace instinctul de a vâna și chiar de a mânca șoareci. În ciuda tuturor eforturilor celor din jur, a unchilor săi, Ilie și Grigore, a pisicilor din cartier de a-l asigura că asta e natura lui și că nu e tocmai în regulă să se opună sau să o nege, Bumbi ia calea sălbăticiei, la propriu, în căutarea unor răspunsuri care să-i tămăduiască sufletul.

Dincolo de povestea negrului motan, am citit printre rânduri povestea autoarei. Privind prin lentilele psihanalizei, am citit acea carte, dar și cea nouă, în cheia experienței personale pe care Maria a exprimat-o în căutările de sine ale lui Bumbi. Aventura prin pădure m-a dus cu gândul la experiența psihanalitică a întâlnirii cu propriul inconștient. O întâlnire care nu este nicidecum una ușoară sau blândă, dar care este deseori revelatoare. Pentru că acolo, în pădure, sau în inconștient, în fața pericolelor avem întotdeauna ajutoare. Iar orice confruntare cu pericolele ascunse aduce cu sine răspunsuri chiar și la întrebările pe care ne este teamă să ni le punem. Cu fiecare descoperire a conținuturilor ascunse ale minții noastre și cu fiecare sens pe care îl dăm experiențelor trăite, ajungem să ne acceptăm așa cum suntem, cu particularitățile noastre, cu ceea ce ne face diferiți de ceilalți, cu ieșirile din stereotipuri sau norme sociale. Chiar și să acceptăm că unele instincte ne repugnă, în ciuda apartenenței la o anumită specie, iar acest lucru nu ne face mai puțin valoroși.

În „Aventurile fantastice ale lui Bumbi, Ilie și Grigore”, Bumbi este măcinat de o nouă forfotă interioară. El vrea să plece să exploreze lumea-ntreagă apoi să scrie el însuși o carte despre el și experiențele sale. Are chiar și un plan foarte bine stabilit, pe care și l-a creionat după ce a avut o primă „excursie” într-o lume paralelă. O lume în care animalele trăiau laolaltă unele cu altele, în care veșnicele rivalități dintre specii nu existau, iar oamenii puteau să vadă animalele doar în anumite condiții. Lumea aceasta fantastică începe și relativ se termină într-o gară în care oamenii și animalele au proprii reprezentanți fie la biroul de informații, casa de bilete sau chioșcul unde se vinde Timpul.

Bumbi a descoperit că formula magică pentru călătorie este „Inimă, fugi!” în timp ce se gândește intens la locul unde vrea să ajungă. Pentru a-și scrie propria carte chiar fură 4 taste ANUME din tastatura lu’ Aia Mică.

Unchii săi sunt circumspecți și de această dată la aspirațiile sale. Însă o aventură a lui Ilie prin curtea vecinilor, îl lasă pe acesta într-o stare foarte gravă, iar Doamna Doctor veterinar, chemată de urgență, este rezervată în a spune dacă scapă sau nu cu viață.

Perspectiva de a rămâne fără Ilie îl determină pe Grigore să reconsidere călătoria în lumea paralelă și fantastică propusă de Bumbi. Cei doi pun la cale un plan de a merge acolo împreună cu Ilie, pe care îl fură din cabinetul veterinar, și de a căuta un spital magic care să îl facă bine.

Aventura nu este lipsită de peripeții. Ca în orice poveste cu eroi, Bumbi și Grigore găsesc ajutoare care să îi ducă în Pădurea fermecată, cu copaci cu rădăcini care curg de sus în jos, cu animale cu roluri clare în acest spațiu al vindecărilor. Ghidul lor este un Iepure, de unde și gândul meu că sunt într-o altfel de poveste a lui Alice (în Țara Minunilor).

Am pus din nou lentilele psihanalitice și am văzut prin ele experiențele Mariei în călătoriile ei prin Asia. Citind îmi aminteam filmulețele prin care ne împărtășea experiențele ei prin cele mai exotice locuri. Iar această carte pare să fie puzzle-ul prin care a integrat în Sinele ei toate acele trăiri și acele emoții. Sunt lecții de viață pe care și le-a însușit trăindu-le și le dă mai departe, cu o incredibilă generozitate, prin aventurile celor trei pisoi. Chiar și mintea noastră, de adulți, altfel asimilează ideea că grija pentru celălalt este resursa pentru curajul de a face lucruri la care altfel nu te-ai fi gândit. Iubirea pentru cel de lângă tine și dorința de a-l salva din fața suferinței și chiar a morții este însoțită de sacrificii. Chiar și iubirea față de propria persoană și dorința de vindecare cere sacrificii. Altfel nu se poate.

Pentru a ți se împlini o dorință trebuie să ți-o dorești cu adevărat. Să ți-o dorești cu adevărat uneori presupune să poți să o modelezi. Eventual chiar să renunți la alte dorințe mai mici, pentru ca cea mare să aibă mai multă energie. Și mai ales, o dorință, pentru a se împlini, are nevoie de spirit de joc. E important să știi să te joci în timp ce îți stabilești și lucrezi pentru dorința ta.

Nicio căutare de sine nu este lipsită de îndoială. Uneori simțim chiar că „Trăiesc într-o lume care-mi e cam strâmtă!”, iar acest sentiment ne face să visăm cum plecăm ca să ne lărgim orizonturile. Însă orizonturile se lărgesc nu doar prin deplasare, cât și prin ce trăim împreună cu ceilalți. Pentru că  atunci „când îl salvăm pe cel de lângă noi, ne salvăm pe noi înșine.”

 N-am să vă spun cum se termină cartea pentru că sper că v-am sedus să cumpărați “Aventurile fantastice ale lui Bumbi, Ilie și Grigore”. Este o carte, la fel ca și prima, o lectură atât pentru copii, cât mai ales pentru adulți. O găsiți doar la autoare, nu în librării. Și la Bumbi pe pagină.

Sursa foto: https://www.doctissimo.fr/psychologie/developpement-personnel/methodes-de-developpement-personnel/auto-therapie

O prietenă îmi trimite zilele trecute un mesaj prin care îmi cerea să îmi fac puțin timp în agendă și pentru ea. Îi știam într-o oarecare măsură situația, dar de această dată îmi spune că este copleșită, că are atacuri de panică și episoade de vertigo.

Când în sfârșit ne auzim, îmi povestește ce a trăit în ultima perioadă, ce simptome are, ce gânduri o macină, ce emoții o încearcă. Multe dintre cele ce le auzeam erau vechi, adică-mi erau cunoscute. Dar ascultându-o, uneori întrerupându-o pentru mai multe detalii și scurte încercări de reformulare sau interpretare, am identificat că ceva nou se întâmplase. Iar acel ceva nou care s-a întâmplat în modul său de a gândi și de a simți mi-a revelat conflictul care se petrecea în inconștientul său. Un conflict ca la carte dintre două dorințe inconștiente care generau un sentiment de vinovăție și unul de rușine foarte intense, ambele paralizante, sufocante, care-i sabotau capacitatea de a mai deține controlul asupra a ceea ce simte sau face.

Nu intru în detalii, pentru că nu am acceptul său. Dar ceea ce vreau să scriu este despre Auto-analiza, procesul la care cei mai mulți dintre noi se angajează în speranța că ne vom restabili echilibrul psihic.

Ajungem în conflicte cu noi înșine și cu lumea în ani de zile de experiențe de viață. Bazele vieții noastre psihice se pun în copilărie. Asta nu mai este un secret. Dar este și punctul spre care, în suferință emoțională fiind, ne îndreptăm fără ezitare gândurile și atenția în căutarea unui răspuns revelator. Deseori îl găsim acolo, în relațiile pe care le-am avut sau în spectacolul relațiilor celor din jurul nostru. Copii fiind ne-am reprezentat lumea așa cum ne-au făurit-o adulții din jur: cu afecțiune sau surogat de afecțiune, cu recompense și pedepse, cu amenințări sau abandonuri fizice sau afective, cu respingeri sau neglijență ș.a.m.d. Inevitabil există o amintire dureroasă pentru noi, nesemnificativă adesea pentru ceilalți actori din scena vieții, la care ne întoarcem iar și iar de fiecare dată când ne doare.

A ne pune neîncetat întrebări în încercarea de a desluși cauzele și traseul suferințelor noastre este un demers bun, dar limitat. Când întrebările sunt aceleași, când experiențele încep să se asemene între ele, când dinamica relațiilor cu cei din jur urmărește un scenariu parcă predefinit, când senzația generală este că suntem prinși într-o capcană, în ciuda tuturor eforturilor pe care le-am depus pentru a înțelege, a schimba, a rezolva, atunci suntem în blocaj, iar autoanaliza și-a atins limitele.

În disperare căutăm remedii imediate, iar internetul este foarte generos din această perspectivă. Zeci, sute, mii de articole, de înregistrări, de conferințe, de specialiști care recomandă… un hățiș de informații se deschide ca o „pădure fermecată” plină-ochi de „bunătăți”. Dar cum știu care este cea mai bună soluție pentru mine, cel/cea care am analizat, am întors pe toate fețele situația cu care mă confrunt? Sigur, multe dintre cele pe care le citesc sau le aud le cunosc deja; sunt totuși în propria—mi autoanaliză, în propria-mi căutare de ani de zile. Sigur, multe informații par aceleași spuse cu alte cuvinte. Dar e bine, înseamnă că sunt bune. Găsesc chiar persoane care au trecut prin situații asemănătoare cu a mea și iată, au reușit să depășească, să se re-echilibreze, să ierte și să se ierte. Ar trebui să îmi folosească și mie.

Și totuși… NU! Nu merge nicio rețetă și nicio cale pe care altcineva a parcurs-o. Oare ce lipsește?

Dacă aruncăm o scurtă privie spre tragediile antice vom vedea că în fiecare moment de cumpănă, în fiecare situație conflictuală, în fiece scenăîn care destinul este pus la încercare, apare un personaj care descrie situația dintr-o altă perspectică, oferind eroilor principali o altă perspectivă asupra momentului sau istoriei sau a legilor divine sau umane. Poate fi un profet, poate fi un zeu, poate fi un oracol sau un alt erou, uneori chiar un vis. Ce e de reținut este exact acest aspect: al ochiului care privește dintr-o altă perspectivă și oferă o interpretare.

De cele mai multe ori în cazurile în care mă sună prietenele când au o problemă, când simt că s-au împotmolit în procesele lor, lucru acesta se întâmplă pentru că, le spun, se învârt în jurul cozii, ratând esența. Dar nu pentru că nu ar fi suficient de înțelepte sau de citite sau de analizate, sau pentru că nu ar ști tehnici sau metode de analiză. Nu. Răspunsul e chiar simplu: e nevoie de o privire neutră și o ureche antrenată să audă dincolo de cuvinte, de relatările faptelor, de explicațiile pe care ni le dăm, de resemnările în care cădem, să ia cursul vinovăției și al rușinii în căutarea unui sens.

Auto analiza se împotmolește deseori pentru că durerile noastre s-au născut în relație cu ceilalți și au nevoie să fie recunoscute de un celălalt, înțelese și verbalizate de un celălalt, de un celălalt care nu intră în dinamică, în actul repetării acelor scene care se re-joacă în viață și sunt dătătoare de suferință. Un celălalt în relație cu care putem găsi un sens nu doar cognitiv, ci și emoțional pentru caruselul în care gândurile și emoțiile se află, un sens care să pună capăt cercului în care se învârt. Măcar puțin dacă se rupe sau se deplasează calea ruminațiilor și tot e un câștig important.

Rețetele de pe net, experiențele asemănătoare ale altora sunt bune în măsura în care primim o consolare că nu suntem singurii care suferă. Dar diferențele de istorie personală sunt esențiale. Ce merge într-un caz, într-un altul ar putea să adâncească suferința. Și la medic când mergem primim rețete personalizate. La nutriționist dacă apelăm primim un plan alimentar personalizat. Chiar și la sală dacă mergem și apelăm la ghidajul unui antrenor vom avea parte de un program personalizat. De ce când vine vorba de suflet, de minte, de sine nu am fi conștienți că avem nevoie tot de o abordare personalizată?

Autoanaliza este bună, dar ar limitele sale!

Mică rețetă:

  • contactează un psiholog/psihoterapeut sau scrie-mi și stabilim o ședință.

Credit foto: Nicol Avram

A trecut mai bine de o lună de când am participat la ediția din acest an a evenimentului „Mastering the Music Business” dedicat tuturor celor care sub o formă sau alta sunt implicați în industria muzicală din România, eveniment organizat de o echipă condusă de două bune prietene de-ale mele: Anca Lupeș și Carina Sava. În timpul care s-a scurs de atunci și până la momentul la care scriu aceste rânduri m-am gândit la emoțiile pe care le-am trăit pregătind workshop-ul de sănătate mintală și conferința pe care am  moderat-o, la emoțiile pe care le-am trăit în timpul desfășurării celor două momente, la cele pe care le-am avut stând de vorbă cu oameni care veniseră special pentru discuțiile despre sănătatea mintală în lumea muzicii. Dar și la amintirile și emoțiile asociate pe care le-am trăit în acea perioadă.

Pentru pregătirea workshop-ului am vizionat câteva documentare și filme despre artiști celebri. La sugestia Ancăi, am început cu „Some kind of Monsters”,un documentar despre o perioadă dificilă din viața trupei Metallica. Pentru a preveni o eventuală rupere, au apelat la ajutorul unui psiholog specializat în lucrul cu grupuri. Povestea se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Este impresionant să vezi bărbați faimoși, bogați, cu vieți aparent „de vis” cum își expun vulnerabilitățile, cum nu se sfiesc să verse lacrimi de durere în fața camerelor.

„The Rose” este un film emoționant inspirat de viața lui Janis Joplin. L-am revăzut pentru a nu știu câta oară și a fost la fel de copleșitor să (re)descopăr cum o tânără femeie talentată, victima unui bullying în copilărie pentru simplul motiv că îi plăcea muzica blues și aprecia compania copiilor de culoare, a intrat pe panta autdistrugerii. O artistă cu o energie vulcanică pe care industria a transformat-o într-o mașină de produs bani, ignorând complet faptul că era un om fragil care avea nevoie (și) de o vacanță.

Din documentarul despre ascensiunea lui Amy pe scena mondială am rămas, printre altele, cu o afirmație care ar trebui să dea de gândit oricărui părinte care își dorește să trăiască faima prin copilul său: „Succesul obținut înainte de 21 de ani nu-ți mai permite să te maturizezi.”

Fabulos este și documentarul despre viața lui Kurt Cobain, un copil în corp de adult, care a trăit, până să cunoască succesul, respingeri repetate, abuzuri emoționale și abandonuri.

Au mai fost pe listă documentare despre Nina Simone, clubul „27”, Michael Hutchence sau Heroes del Silencio.

Totuși, nu am văzut doar documentare cu potențial trist. O încântare a fost cel despre P!nk „All I know so far” și cel despre Keith Richard. P!nk și soțul său au apelat la ajutorul unui psihoterapeut de cuplu la începutul relației, înainte de a avea primul copil. Atât la P!nk, cât și la Keith am observat simțul umorului și autoironia, două caracteristici importante ale unor oameni echilibrați psihic. Ambii practică recunoștința pentru ceea ce au și ce trăiesc; au capacitatea de a-și asuma greșelile și responsabilitățile;  obișnuința de a face (auto) evaluarea performanțelor.

Revenind la MMB 2021. Workshop-ul l-am început cu o afirmație aparent simplă, dar care a avut un impact asupra celor prezenți, după cum mi-au mărturisit la final.

„Să nu uităm că înainte de a fi artiști, sunt oameni.”  Oameni care au propriile povești de viață, propriile traume din copilărie, care prin muzică sublimează energia zbuciumărilor interioare. Muzica lor este rezultatul durerilor lor emoționale. Poate că acest lucru apare cel mai clar în istoriile de viață ale celor incluși în clubul „27”, clubul celor care au cunoscut succesul când nu erau pregătiți pentru el.

Artiștii nu sunt feriți de suferință. Încă de la început, ca un părinte care fantasmează despre copilul său nenăscut, fiecare muzician fantasmează despre succesul pe care îl va cunoaște, cum își va auzi muzica la radio și își va vedea clipurile la tv, cum va vinde mii, zeci de mii sau milioane de discuri, cum va călători în lumea întreaga și va avea concerte în fața a zeci de mii de oameni în cele mai spectaculoase și mai faimoase arene din lume; cum vor fi vânați de presă sau vor da interviuri celor mai mari jurnaliști; cum se vor scrie cărți despre ei, se vor realiza documentare sau filme artistice; cum vor fi urmați de fani peste tot și cum se vor crea fan cluburi în onoarea lor.

Odată pornind pe drum însă,, acesta nu este lipsit de obstacole și de suferință. Printre primele dureri pe care un artist aflat la început de drum, dar nu numai, este respingerea. Atunci când radiourile și televiziunile refuză să introducă piesele și clipurile în playlsit. Sau atunci când angajamentele pentru concerte nu se concretizează. Sau, dacă au fost „bătute în cuie” se anulează brusc într-un mod inexplicabil. Respingerea poate fi resimțită în orice fel de situație în care muzica, produsul artistic nu este apreciată de o „autoritate” importantă pentru artist.

De ce este dureroasă respingerea? Pentru că în general noi, oamenii, fără să fi fost învățați pe parcursul  dezvoltării noastre că nu este așa, interpretăm că respingerea a ceea ce facem este o respingere a noastră, o ființei noastre, a cine suntem. Iar mintea are niște mecanisme senzaționale, dar și dăunătoare pentru echilibrul nostru psihic, de a traduce respingerea în gânduri legate de validitatea și valoarea noastră ca profesioniști pe de o parte, dar și mai dureros ca ființe umane pe de altă parte.

Într-o trupă lucrurile nu stau diferit, dar apar și alte tipuri de situații generatoare de suferință și conflict. La început de drum, mânați de dorința de a cânta și de a-și face muzica cunoscută, membri unei trupe se află într-o stare de fuziune. „Gândim la fel, simțim la fel” este ceea ce ar putea caracteriza începuturile. Timpul petrecut împreună poate să fie de 24/7 la repetiții, în studio, pe drumuri, la concerte, interviuri etc. Conștient sau nu unul din membri preia rolul de lider. Pe măsură ce timpul trece, contextele de viață ale fiecăruia se schimbă, apar partenerii de viață, copiii, alte oportunități de carieră, starea de fuziune dispare și lasă loc frustrărilor, agresivității, furiei, reproșurilor etc. Este perioada în care liderul inițial pretinde supunere și urmarea planului inițial. Ca un părinte în fața copilului care crește și își creionează propria personalitate și care ajunge să se întrebe unde i-a dispărut bebelușul cu care se afla în fuziune și perfectă armonie, acest lider este dezorientat și, în loc să încerce să înțeleagă nevoile partenerilor săi, ia decizii din ce în ce mai iraționale, alimentându-și fantasma de grandoare. În această perioadă se întâmplă fenomenul pe care în prezentare l-am numit „Singuri, dar împreună … Nu ești mama!” Și celor care nu suntem artiști ni se întâmplă să intrăm în relații în care sfârșim simțindu-ne mai singuri decât am fi dacă chiar am fi singuri. Vi s-a întâmplat? Această întrebare a trezit o altă reacție emoțională în cei prezenți.

În documentarul cu Keith Richards Tom Waits a făcut o afirmație care mi-a plăcut și care este valabilă pentru fiecare dintre noi: „Ceea ce vede publicul este o PERSONA. Artistul trebuie să-și construiască o armură ca să continue să existe ca o ființă umană.”

Deseori ne uităm la artiștii pe care îi admirăm ca la niște zei. Și e firesc să se întâmple așa. E adevărat că mai există cealaltă realitate care spune să nu-ți întâlnești idolii ca să nu fii dezamăgit. Continuând paralela cu dezvoltarea umană, copiii mici își idealizează părinții în mod natural. Pe măsură ce cresc apare tot natural fenomenul de dezidealizare, în care copiii devin treptat conștienți de limitele umane ale părinților săi. Mama nu mai este zâna cea bună a cărei menire este să satisfacă pocnind din degete orice nevoie, iar tata nu mai este zeul puternic care face lucrurile să se întâmple. Așa și cu artiștii. Sunt priviți ca zei, dar pe măsură ce te apropii de ai, inevitabil observi că sunt oameni cu numeroase calități dar și defecte.

Privind însă din perspectiva artiștilor, imaginea idealizată cu care se identifică se va transforma într-o povară. Vor cere ei înșiși și mai mult, și mai mult de la ei. Ca să poată da ceva și mai valoros lumii, vor căuta să-și depășească limitele. Vor căuta modalități care să-i facă mai creativi și mai rezistenți. Și așa se ajunge la consum de droguri, alcool și sex, toate acestea fiind căi prin care pe de o parte vor acoperi golurile afective pe care le resimt pe măsură ce activitatea artistică scade în intensitate, când creativitatea nu mai este la cote înalte, când, concret, nu mai sunt difuzați la radio și tv, când nu se mai regăsesc în nici un fel de clasamente, când pare că lumea i-a uitat. Sau atunci când,dimpotrivă, lumea,industria, fanii cer mai mult și mai mult de la ei.

Artiștii, ca orice alt om, vor resimți în diverse situații, emoții precum rușinea, vinovăția, furia și deseori vor trăi depresia. Acestea sunt în legătura cu realizările lor, cu performanțele lor. Cel mai probabil au fost trăite cu intensitate în perioada de lockdown de anul trecut de mulți artiști. Cu toate acestea au fost unii care au găsit căi prin care să se păstreze echilibrați pe ei și să ofere fanilor încredere și încurajări. Robbie Williams, spre exemplu, a fost unul dintre ei. În ultimul an și jumătate a fost în contact permanent cu fanii săi prin intermediul rețelelor de socializare. Petrecea câte o oră în fața ecranului cântând și conversând cu următorii săi, cu soția sau cu mama sa. La noi, poate cei mai vizibili au fost Adrian Despot și Tudor Chirilă care au folosit rețelele de socializare pentru discuții la distanță cu alți muzicieni, sau pentru concerte live prin platforme dedicate.

Apropo de Despot, vorbeam la workshop despre capacitatea de auto-ironie și mi-am amintit că citisem cu câteva zile în urmă un interviu în care spunea că în materie de muzică și producție muzicală au dus performanța până la cer, dar în mentalul colectiv va rămâne tot cu replica spusă la enervare „3 în p… mea”,

Ironia și auto-ironia,simțul umorului mai exact este o caracteristică a sănătății psihice, conform teoriei dezvoltării narcisice a lui Kohut. Am văzut asta întâmplându-se cu naturalețe în documentarele cu P!nk și Keith Richard. Dezvoltarea acestei capacități necesită un efort din partea fiecărei persoane de a se cunoaște cât mai bine cu putință, să își știe calitățile și defectele, să își cunoască limitele și să nu îi fie teamă să traseze limitele.

Ce nu am apucat să spun la workshop, dar o fac acum, este legat de soluții.

Ajungi artist, ai resurse financiare. Mulți ale căror vieți le-am văzut detaliate în documentare și filme au ales să dea banii pe droguri, alcool și sex. Dar dacă tot ai bani de ce nu ai face altceva cu ei care să te țină în viață și sănătos. Tot din documentare am extras câteva idei, idei care sunt validate și de literatura de specialitate și de practica clinică.

Sigur, prima variantă ar fi psihoterapia. Banii pot cumpăra ore de psihoterapie care este una dintre căile prin care un om poate ajunge să se cunoască, să se dezvolte, să găsească un echilibru și să se împace cu „monștrii interiori”. 

O altă variantă ar fi călătoriile și vacanțele alături de familie, departe de industrie. Banii pot cumpăra timp de calitate petrecut în izolare.

Hobby-urile pot fi întreținute cu bani. Am văzut la Kirk Hammet că practică surf, la P!nk am văzut pasiunea pentru călătorii și pentru vin, la Lars Ulrich am văzut pictura, la Keith Richard am văzut pasiunea pentru a descoperi muzică de blues veche și colecțiile de ghitare.

Jurnalul. Un jurnal este un prieten bun și tăcut, care primește gândurile și temerile, care nu se supără și nu se sperie că îi împărtășești cele mai întunecate părți ale tale. Și are și calitatea de a fi o resursă pentru creații viitoare.

Sigur, sunt și altele și depind de personalitatea fiecăruia. Important este ca fiecare să o caute pe cea mai bună pentru sine.

Am avut COVID!

Sursa foto: https://www.coe.int/en/web/education/covid-19

Da! Am fost infestată cu nemernicul virus la sfârșit de aprilie, început de mai, în perioada sărbătorilor de Paște. Nu, nu am fost la înghesuială la slubă. Bănuiesc cum s-a întâmplat, în ciuda tuturor măsurilor mele de protecție. Măsuri și acțiuni care deveniseră obsesive anul trecut când, în perioada stării de urgență, când nu existau prea multe informații, nu existau măști de protecție, nu existau dezinfectante, nu existau mănuși, practic, nu exista mai nimic din ce avem astăzi, era să-mi pierd ambii părinți. Acum sunt bine, vaccinați.

Primele simptome au apărut sâmbătă dimineața, la cca 7-10 zile de la prima doză de vaccin. O durere ciudată de cap, stare febrilă, durere musculară în tot corpul, nas înfundat și strănuturi. La cafeaua de dimineață mi-a apărut primul gând că s-ar putea să fie COVID. Aveam un drum de făcut în jurul prânzului și am inclus în circuit și o vizită la farmacie pentru teste antigen. Mă îngrozea gândul că trebuie să mi-l aplic singură și am încercat, fără succes, să apelez la ajutorul farmaciștilor și mai apoi la personalul medical de la un centru de testare. Până la urmă, având amintirea procedurii de când am făcut prima doză de vaccin, m-am încumetat și m-am testat singură. În câteva minute rezultatul era pozitiv.

Nu mi-am dat timp să intru în panică și am acționat cât de rațional am putut. Am anunțat medicul de familie, am sunat la numărul scurt al DSP, am anunțat cele 10 persoane cu care m-am întâlnit în ultimile 7 zile, apoi părinții și prietenii apropiați, clienții și am așteptat. Primul mesaj a venit de la medicul de familie care, pe lângă îndemnul de a suna la DSP, mi-a dat câteva indicații de cum să abordez situația: hidratare foarte bună și optimism. Primul semn de la DSP a fost un apel pierdut în noaptea de duminică spre luni. I-am sunat înapoi și am stabilit să ne vedem dimineață la prima oră. Ceea ce s-a și întâmplat. Au venit luni pe la 6:30, după ce sunaseră în prealabil. O doamnă asistentă, îmbăcată în deja celebrul combinezon alb, deborda de vitalitate și bunăvoință. Ne-a zis să stăm liniștiți în casă, să anunțăm medicul de familie să ne dea tratament, ne-a spus că în termen de 24-48 de ore primim rezultatele, pentru că testele se prelucrează la nu mai știu care laborator, ne-a urat sănătate și a plecat.

În aceeași zi, spre seară, am primit și rezultatele via DSP. M-a sunat o altă doamnă foarte drăguță și amabilă, ne-a comunicat că rezultatele sunt pozitive, am parcurs procedura anchetei epidemiologice. Pentru că ieșirile în oraș nu sunt specialitatea noastră, ancheta a fost scurtă. Iar la final, cu cel mai vesel ton cu putință, ne-a urat „vacanță și odihnă plăcută pentru următoarele 14 zile.” A doilea telefon l-am primit de la medicul de familie care, cu aceeași stare de bună dispoziție, mi-a făcut din nou instructajul: hidratare cât mai multă, mâncat sănătos (știți voi: legume, fructe, carne etc), somn de voie, fără televizor și fără știri, să îi scriu în fiecare zi cum stau cu saturația de oxigen, cu pulsul și în general cu simptomele.

Toate bune și frumoase, doar că eu eram pe final de semestru la master, mai aveam niște cursuri și niște referate de scris și de predat. Dar, cu camera închisă, am audiat, fără să intervin, și am putut sta în poziții mai relaxate.

Marți dimineață, însă, au început stările de panică, gânduri obsesive, imagini catastrofale, crize de plâns. Mi-am îngăduit să le simt, să mă doară, să îmi fie frică, să plâng. Apoi m-am luat de jos și am zis că va fi bine dacă ascult de sfaturile medicului meu și le pun în practică.

Ajunsesem în perioada aceea să beau câte 5 litri de lichide (apă, limonadă și ceaiuri). Din a treia zi mirosul și gustul dădeau semne că nu mai sunt la parametri normali. Am început să citesc pe internet opiniile unor medici legate de pierderea mirosului și a gustului. Nu mai știu unde am găsit un articol ale cărui informații mi-au rămas în minte: mirosul și gustul se (re)învață. Pentru că starea de oboseală era constantă, indiferent de cât mult dormeam, și pentru că nici concentrarea nu mai era în parametri, am decis că cel mai bine e să nu gătesc, să mă tratez ca pe o prințesă și să primesc mâncare gata făcută. Pentru miros aveam la îndemână sticla cu spirt, La fiecare oră îmi dădeam cu spirt pe mâini și mă forțam să îl simt. La capitolul gust: comandam mâncăruri pe care nu le-am mai gustat înainte și mă forțam să simt gustul fiecăreia.

Ca parte din ritual, în fiecare dimineață îi trimiteam doctoriței de familie raportul cu simptomele pe care le mai aveam și evaluam cât de cât intensitatea lor, saturația de oxigen, pulsul, calitatea somnului, temperatura corpului (care varia între 35,5 și 36,8) și alte detalii pe care le consideram importante. Pulsoximetrul mi-l cumpărasem cu ceva vreme în urmă, când o altă prietenă a trecut prin boală și i-am luat și ei atunci. Ce n-aveam în casă, și a apărut mai târziu, a fost tensiometrul.

Doctorița mea de familie a fost un sprijiin inestimabil în acea perioada. De fiecare dată când mă suna mă încuraja: „nu o să-mi strici tu mie statisticile.” Dintre pacienții săi foarte foarte puțini au făcut forme grave. Mi-a spus de fiecare dată să mă hidratez și să rămân optimistă.

Suportul moral a venit, cum bănuiesc că vă așteptați, de la familie și de la prietenii apropiați. Familia îmi spunea bancuri la telefon, prietenele îmi trimiteau poze și filmulețe cu pisici și alte animăluțe. Am citit mult, m-am uitat la comedii, am dormit cât am putut de mult și m-am ferit de știri. Așa am dus-o 14 zile.

E o banală gripăî? Nu știu ce să spun, că de gripă nu-mi amintesc să fi suferit vreodată. Dar nu am auzit vreodată de vreo gripă la care simptomele să difere de la o zi la alta, să facă schimbări de n luate câte k timp de 14 zile și mai mult. Când eram mică știu că am avut vreo 2-3 ani când făceam polidin și plângeam de durere. O răceală mai nasoală nu e sigur. Răcită am mai fost, dar nu-mi amintesc să fi avut toate simptomele cu care m-a „fericit” COVID-ul. Sigur nu-mi amintesc să-mi fi pierdut gustul și mirosul, și sigur la nicio răceală anterioară nu am simțit oboseală și lipsă de concentrare un timp atât de îndelungat. De regulă dispar după 2-3 zile de odihnă.

E nasoală carantinarea. Spre deosebire de starea de urgență, când mai ieșeam din casă măcar o dată pe zi, în aceste 14 zile am stat exclusiv în casă. Gunoiul îl aruncam seara târziu, când vecinii nu mai ieșeau. Din fericire ușa care dădea spre ghenă era mereu deschisă. Când veneau curierii fie cu mâncare, fie cu alte cumpărături (a fost perioada în care aveam în foster și mama pisică cu puii) deschideam ușa cu masca pusă și le făceam semn să le lase jos. Am plătit exclusiv cu cardul.

Ar spune unii că vaccinul e ineficient dacă tot am luat virusul. Nu ștu ce să zic. Eu am fost fericită că am făcut prima doză și că organismul deja începuse să producă anticorpi. După prima doză numărul acestora nu este mare, dar a fost suficient să mă țină departe de spital. Poate că și datorită lui nu am avut probleme de respirație. De altfel, tusea a fost singurul simptom care a fost prezent la început după care a dispărut complet.

Când a trecut perioada de izolare am făcut un nou set de analize pentru că starea de obseală și lipsa de concentrare persistau. Din fericire, sechele nu au rămas. Am făcut și a doua doză, chiar dacă am trecut prin boală, pentru că rău nu avea ce să facă. Ce nu am făcut încă a fost testul pentru numărul de anticorpi.

Am scris experiența aceasta pentru că suntem în plin val 4 și recunosc că mă sperie inconștiența autorităților și a unor politicieni. Mi-a fost frică în primele zile după confirmarea diagnosticului, dar mi-am adunat toată voința să pot să fiu optimistă, să văd și partea bună a experienței: m-am tratat ca pe-o prințesă și am fost înconjurată de grija celor dragi și susținută emoțional de „tribul meu”.

Mami și Tora/Tom

Citeam de curând că încă de când suntem în pântecele mamei noastre ne ocupăm cu „salvarea”. Ne „salvăm” mama de orice ar putea să îi pună viața în pericol și implicit propria noastră existență. Cei mai mulți dintre noi reușim. Dar „Salvatorul” nu dispare odată ce „ieșim în lume” și începem să ne ducem existența ca entități separate. Imaginatul rămâne undeva în mintea noastră inconștientă și acționează când consideră că e cazul.

Și așa ne trezim la un moment dat pe parcurs că încercăm să ne salvăm părinții, copiii, iubiții sau iubitele, soții sau soțiile, prietenii, șefii, colegii. La un nivel mai înalt încercăm să salvăm țara (deja e de notorietate că fantasma comună a salvării a devenit partid) și planeta. Aceste înclinații cu rădăcini inconștiente capătă, funcție de indvid, dimensiuni normale sau patologice.

Am încercat să salvez țara în USR. Dar am eșuat pentru că țara se salvează om cu om. Iar politicienii, prin natura lor, au o dimensiune narcisică atât de accentuată că nu pot fi salvați, oricât ne-am dori. Pentru că, nu-i așa, dumnezeii nu pot fi salvați.

Încerc să salvez, și deseori reușesc, oamenii care au nevoie de pregătirea mea. Dar oamenii pot fi salvați cu o singură condiție: să își dorească acest lucru! Mulți vor. Unii se gândesc că vor, dar îi sperie munca la care trebuie să se înhame. Unii fantasmează că terapeutul este un vrăjitor care le ia suferința cu mâna, în timp ce cu bagheta lui magică le schimbă destinul. Cu credințele astea se mai poate lucra atunci când omul vrea, totuși, să se vindece.

Anul trecut am reflectat mult la capacitatea mea de a salva atunci când tot ce puteam să fac era să mă rog și să sper. Anul acesta nu am putut să o salvez pe pisicuța mea de nici doi ani, Eve, pe care PIF-ul ne-a luat-o la o săptămână după operația de sterilizare. Am suferit mult. M-am simțit vinovată până când am primit rezultatul necropsiei care ne-a arătat că avea virusul în ea și că s-ar fi putut declanșa în orice moment la orice stres mai mare. Dar am continuat să sufăr până într-o seară în care am văzut la o prietenă o postare despre Mami și pisoii.

Mami avea un pui care îi semăna leit și adoptase alți trei pui, cu mult mai mici decât al ei. Toți stăteau în subsolul unei instituții și se căuta foster pentru ei. Nu am stat prea mult pe gânduri și la 10 seara am făcut toate aranjamentele pentru ca a doua zi să merg să îi iau. Atunci aflasem că din cei trei pui adoptați mai rămăseseră doi, dintre care unul era atât de mic că era posibil să nu treacă peste noapte. Aveam mari emoții.

Am plecat în această aventură, deși acasă îi aveam deja pe Brunețica și Gomboț, cu gândul că unul dintre pui va rămâne. Cumva, în mintea mea, gândeam că Eve i-a trimis să am grijă de ei, să îi pot salva și să diminuez și să scap de sentimentul vinovăției că pe ea nu am reușit. În acel moment gândirea magică a fost o cale prin care să iau o decizie fără să regret, fără să mă întreb dacă sunt normală, dacă pot sau nu să fac față cu 6 pisici. Dacă aș fi raționalizat prea mult, probabil că aș fi abandonat gândul. Dar așa, m-am aruncat în aventură.

Și iată-ne cu încă 4 pisici, Mami, Tora (care ulterior s-a dovedit a fi băiat) și cei doi pui pe care i-a adoptat după ce mama lor i-a abandonat. Le-am izolat într-o cameră astfel încât să nu iscăm un război felin cu stăpânii de drept ai teritoriului. Primele două săptămâni am trăit cu emoții pentru cel mai mic dintre pui, care nu apuca să sugă de ceilalți doi; era atât de fragil că părea să nu reușească să își regleze temperatură corpului. Îi puneam zi de zi o sticlă cu apă caldă în cușca în care au trăit până au început să circule prin cameră. Între timp căutam adoptori pentru pui, dar și pentru Mami, și am reușit ca fiecare să își găsească familia potrivită. Prima care a plecat și după care am suferit a fost Tora, devenită Tom după ce familia la care a ajuns a făcut prima vizită la veterinar. Apoi a plecat Mister T., devenit Mishu, la prietena mea și soțul ei, mari iubitori de animale, o familie în care cea mai bună prietenă a lui este o cățelușă. Apoi a plecat Mami, pe care am și sterlizat-o între timp, la o altă amică, afată la prima sa experiență de mamă de pisică. Urmează Pitica, cea pe care inițial voiam să o păstrez, (dacă nu apărea între timp Tom al nostru), să plece la familia ei minunată.

A fost prima mea experiență de a avea în foster pisici. Salvatorul din mine a trecut la act și a reușit să facă un lucru minunat. Deși am suferit după fiecare pisoi care a plecat la casa sa, faptul că primesc în continuare fotografii sau înregistrări cu ei mă bucură și mă face fericită.

Nu am reușit să salvez România. Nu am reușit să salvez poporul. Nu am reușit să salvez clasa politică.

Am reușit să îi ajut pe alții să se salveze.

Însă am reușit să salvez patru pisici absolut minunate. Iar asta este o gratificare imensă pentru Salvatorul rănit din mine, dar acum vindecat.

Piticii (Mișu și Pitica)

P.S.: Textul acesta aștepta de ceva vreme să fie scris. Cum însă se apropie data în care Pitica va pleca la familia ei și cum alte texte așteaptă la rând să fie scrise, s-a cerut acum.

Concluzia ar fi că, atunci când simți acut că vrei să salvezi pe cineva sau că vinovăția pentru că nu ai salvat pe cineva pentru că ai făcut prea puțin, cu siguranță dacă privești în altă direcția Salvatorul interior va găsi o cale mai bună și poate chiar mai sănătoasă de gratificare.

Și, până la urmă, cine pe cine salvează? Deși spun că le-am salvat, și ele ne-au salvat pe noi de durerea pierderii.

Domnul Arahidă

La recomandarea medicului, după ce am „raportat” o creștere neașteptată a pulsului, ieri a trebuit să mă odihnesc. Și cum nu-mi place să stau degeaba,chiar și cândmă odihnesc, am zis să mai micșorez muntele de cărți ce îmi veghează patul. Am ales cartea lui David Duchovny, Bucky F*cking Dent, pe care am cumpărat-o din coșul cu reduceri de la un supermarket. Habar nu aveam că „agentul FBI” care mi-a organizat serile de vineri în adolescență e și scriitor. De fapt, că în primul rând este scriitor, licențiat în Literatură.

Așadar, cu odihnă impusă, am purces în lumea lui Ted, zis și Domnul Arahidă, un absolvent al Universității Columbia, autodeclarat comunist, care își petrece zilele în căutarea scriiturii perfecte, a romanului pentru care s-a pregătit să îl scrie încă din copilărie. O viață anostă, în care activitatea principală nu este scrisul, ci perfecționarea aruncării pungilor de arahide în timpul meciurilor de baseball ale lui Yankees pe stadionul din New York.

Rutina i se schimbă într-o noapte când primește un telefon care îl anunță că tatăl său a fost internat în stare critică. Din acel moment pornește o adevărată aventură a recuperării relației cu părintele său, bolnav în stare terminală. După prima treime de carte mă întrebam dacă Duchovny a fost supus unei psihanalize. Relatarea gândurilor și trăirilor personajului principal dovedesc o profunzime a minții specifică uneia obișnuită să analizeze în detaliu experiențele vieții trăite sau imaginate. Și nu a durat mult până la prima menționarea lui Freud, numit Freud paranoid.

Revenind. Cartea este povestea redescoperirii iubirii pentru propriul părinte și a părintelui pentru fiul său, în scruta perioadă pe care o mai au la dispoziție. Este presărată cu umor, cu emoții puternice, cu dureri ascunse sau exprimate, cu amintiri ecran, cu proiecții și identificări proiective, cu mărturisiri și înscenări toate menite să transforme moștenirea imaterială într-o valoarea ce merită să fie spusă și transmisă mai departe. Și toate, dar toate evenimentele sunt însoțite de muzica anilor 60-70, de filme etalon pentru cinematografie, cu emisiuni tv care au făcut istorie și nu în utimul rând, cu meciurile de baseball care sunt sacralizate în cultura americană.

Iar la final, durerea nu dispare, și nici nu se dorește să dispară. Însă apare dreptul la iubire, la creație, la amintire, la respect.

Până la urmă, să ascult sfatul medicului a fost cea mai bună decizie pentru ziua de ieri. M-am odihnit șimi-am îmbogățit mintea și sufletul cu o scriitură minunată a lui David Duchovny.

Seara trecută s-a format aspectul exact de Lună Nouă în Taur în sectorul astrologic care guvernează sănătatea și relațiile de la locul de muncă. Principalul gând care și-a făcut simțită prezența și care a persistat în timp ce priveam harta momentului și reflectam la sensul acesteia a fost cel legat de sănătate și de atenția pe care o acordăm corpului nostru.

E firesc, aș spune să apară un astfel de gând date fiind condițiile pandemice în care ne trăim viețile de mai bine de un an. Fiecare în felul său încearcă să păstreze un echilibru interior în raport cu haosul generalizat din exterior născut din „lupta” fanatică între taberele pro și anti vaccinare, spre exemplu, sau a mesajelor contradictorii, uneori exagerate transmise zi de zi pe canalele media.

Ne iubim corpul cei mai mulți dintre noi. Ne străduim să îi oferim mâncare sănătoasă și un regim de viață echilibrat. Dar de câte ori suntem conștienți că devine cutia de rezonanță a conflictelor noastre interne, a emoțiilor pe care nu le exprimăm, nu le elaborăm și nu le integrăm în cine suntem cu tot cu corp?

Ne privim oare în mod holistic? Ne privim oare ca un tot: minte, suflet și corp? Când muncim, muncim cu plăcere? Când dormim ne odihnim? Când visăm și ne amintim visele, le căutăm sensul? Când ne hrănim, ne hrănim corpul sau încercăm să organizăm haosul emoțional în care ne scăldăm?

În timp ce scriu sunt conștintă că toate aceste întrebări au mai fost puse înainte și vor mai fi puse mult după ce voi da „publicare” acestui text. Cred că e nevoia fiecăruia dintre noi ca, din când în când, să revenim la ele și să căutăm să fim sinceri cu noi în acel moment, în acel context în care (re)apar. E nevoie să facem compromisuri? Putem să trăim cu acele compromisuri? Ne distrug sau ne sunt suport pentru obiectivele noastre?

Lumea se schimbă, corpul nostru se schimbă, mintea noastră se schimbă uneori fără să ne dăm seama. Spiritul nostru se schimbă cu fiecare experiență trăită sau nu. Dar să le aducem pe toate într-un echilibru care să stea la baza sănătății noastre, este doar în puterile noastre.

Și un ultimgând. Suntem ființe sociale; așa e scris în ADN-ul nostru. Putem fi sănătoși când și cei din jurul nostru sunt sănătoși. Să ne gândim și la ei uneori e o dovadă de generozitate. Iar generozitatea manifestă este oglindirea umanității din noi.

Older Posts »