Feed on
Posts
Comments
Mami și Tora/Tom

Citeam de curând că încă de când suntem în pântecele mamei noastre ne ocupăm cu „salvarea”. Ne „salvăm” mama de orice ar putea să îi pună viața în pericol și implicit propria noastră existență. Cei mai mulți dintre noi reușim. Dar „Salvatorul” nu dispare odată ce „ieșim în lume” și începem să ne ducem existența ca entități separate. Imaginatul rămâne undeva în mintea noastră inconștientă și acționează când consideră că e cazul.

Și așa ne trezim la un moment dat pe parcurs că încercăm să ne salvăm părinții, copiii, iubiții sau iubitele, soții sau soțiile, prietenii, șefii, colegii. La un nivel mai înalt încercăm să salvăm țara (deja e de notorietate că fantasma comună a salvării a devenit partid) și planeta. Aceste înclinații cu rădăcini inconștiente capătă, funcție de indvid, dimensiuni normale sau patologice.

Am încercat să salvez țara în USR. Dar am eșuat pentru că țara se salvează om cu om. Iar politicienii, prin natura lor, au o dimensiune narcisică atât de accentuată că nu pot fi salvați, oricât ne-am dori. Pentru că, nu-i așa, dumnezeii nu pot fi salvați.

Încerc să salvez, și deseori reușesc, oamenii care au nevoie de pregătirea mea. Dar oamenii pot fi salvați cu o singură condiție: să își dorească acest lucru! Mulți vor. Unii se gândesc că vor, dar îi sperie munca la care trebuie să se înhame. Unii fantasmează că terapeutul este un vrăjitor care le ia suferința cu mâna, în timp ce cu bagheta lui magică le schimbă destinul. Cu credințele astea se mai poate lucra atunci când omul vrea, totuși, să se vindece.

Anul trecut am reflectat mult la capacitatea mea de a salva atunci când tot ce puteam să fac era să mă rog și să sper. Anul acesta nu am putut să o salvez pe pisicuța mea de nici doi ani, Eve, pe care PIF-ul ne-a luat-o la o săptămână după operația de sterilizare. Am suferit mult. M-am simțit vinovată până când am primit rezultatul necropsiei care ne-a arătat că avea virusul în ea și că s-ar fi putut declanșa în orice moment la orice stres mai mare. Dar am continuat să sufăr până într-o seară în care am văzut la o prietenă o postare despre Mami și pisoii.

Mami avea un pui care îi semăna leit și adoptase alți trei pui, cu mult mai mici decât al ei. Toți stăteau în subsolul unei instituții și se căuta foster pentru ei. Nu am stat prea mult pe gânduri și la 10 seara am făcut toate aranjamentele pentru ca a doua zi să merg să îi iau. Atunci aflasem că din cei trei pui adoptați mai rămăseseră doi, dintre care unul era atât de mic că era posibil să nu treacă peste noapte. Aveam mari emoții.

Am plecat în această aventură, deși acasă îi aveam deja pe Brunețica și Gomboț, cu gândul că unul dintre pui va rămâne. Cumva, în mintea mea, gândeam că Eve i-a trimis să am grijă de ei, să îi pot salva și să diminuez și să scap de sentimentul vinovăției că pe ea nu am reușit. În acel moment gândirea magică a fost o cale prin care să iau o decizie fără să regret, fără să mă întreb dacă sunt normală, dacă pot sau nu să fac față cu 6 pisici. Dacă aș fi raționalizat prea mult, probabil că aș fi abandonat gândul. Dar așa, m-am aruncat în aventură.

Și iată-ne cu încă 4 pisici, Mami, Tora (care ulterior s-a dovedit a fi băiat) și cei doi pui pe care i-a adoptat după ce mama lor i-a abandonat. Le-am izolat într-o cameră astfel încât să nu iscăm un război felin cu stăpânii de drept ai teritoriului. Primele două săptămâni am trăit cu emoții pentru cel mai mic dintre pui, care nu apuca să sugă de ceilalți doi; era atât de fragil că părea să nu reușească să își regleze temperatură corpului. Îi puneam zi de zi o sticlă cu apă caldă în cușca în care au trăit până au început să circule prin cameră. Între timp căutam adoptori pentru pui, dar și pentru Mami, și am reușit ca fiecare să își găsească familia potrivită. Prima care a plecat și după care am suferit a fost Tora, devenită Tom după ce familia la care a ajuns a făcut prima vizită la veterinar. Apoi a plecat Mister T., devenit Mishu, la prietena mea și soțul ei, mari iubitori de animale, o familie în care cea mai bună prietenă a lui este o cățelușă. Apoi a plecat Mami, pe care am și sterlizat-o între timp, la o altă amică, afată la prima sa experiență de mamă de pisică. Urmează Pitica, cea pe care inițial voiam să o păstrez, (dacă nu apărea între timp Tom al nostru), să plece la familia ei minunată.

A fost prima mea experiență de a avea în foster pisici. Salvatorul din mine a trecut la act și a reușit să facă un lucru minunat. Deși am suferit după fiecare pisoi care a plecat la casa sa, faptul că primesc în continuare fotografii sau înregistrări cu ei mă bucură și mă face fericită.

Nu am reușit să salvez România. Nu am reușit să salvez poporul. Nu am reușit să salvez clasa politică.

Am reușit să îi ajut pe alții să se salveze.

Însă am reușit să salvez patru pisici absolut minunate. Iar asta este o gratificare imensă pentru Salvatorul rănit din mine, dar acum vindecat.

Piticii (Mișu și Pitica)

P.S.: Textul acesta aștepta de ceva vreme să fie scris. Cum însă se apropie data în care Pitica va pleca la familia ei și cum alte texte așteaptă la rând să fie scrise, s-a cerut acum.

Concluzia ar fi că, atunci când simți acut că vrei să salvezi pe cineva sau că vinovăția pentru că nu ai salvat pe cineva pentru că ai făcut prea puțin, cu siguranță dacă privești în altă direcția Salvatorul interior va găsi o cale mai bună și poate chiar mai sănătoasă de gratificare.

Și, până la urmă, cine pe cine salvează? Deși spun că le-am salvat, și ele ne-au salvat pe noi de durerea pierderii.

Domnul Arahidă

La recomandarea medicului, după ce am „raportat” o creștere neașteptată a pulsului, ieri a trebuit să mă odihnesc. Și cum nu-mi place să stau degeaba,chiar și cândmă odihnesc, am zis să mai micșorez muntele de cărți ce îmi veghează patul. Am ales cartea lui David Duchovny, Bucky F*cking Dent, pe care am cumpărat-o din coșul cu reduceri de la un supermarket. Habar nu aveam că „agentul FBI” care mi-a organizat serile de vineri în adolescență e și scriitor. De fapt, că în primul rând este scriitor, licențiat în Literatură.

Așadar, cu odihnă impusă, am purces în lumea lui Ted, zis și Domnul Arahidă, un absolvent al Universității Columbia, autodeclarat comunist, care își petrece zilele în căutarea scriiturii perfecte, a romanului pentru care s-a pregătit să îl scrie încă din copilărie. O viață anostă, în care activitatea principală nu este scrisul, ci perfecționarea aruncării pungilor de arahide în timpul meciurilor de baseball ale lui Yankees pe stadionul din New York.

Rutina i se schimbă într-o noapte când primește un telefon care îl anunță că tatăl său a fost internat în stare critică. Din acel moment pornește o adevărată aventură a recuperării relației cu părintele său, bolnav în stare terminală. După prima treime de carte mă întrebam dacă Duchovny a fost supus unei psihanalize. Relatarea gândurilor și trăirilor personajului principal dovedesc o profunzime a minții specifică uneia obișnuită să analizeze în detaliu experiențele vieții trăite sau imaginate. Și nu a durat mult până la prima menționarea lui Freud, numit Freud paranoid.

Revenind. Cartea este povestea redescoperirii iubirii pentru propriul părinte și a părintelui pentru fiul său, în scruta perioadă pe care o mai au la dispoziție. Este presărată cu umor, cu emoții puternice, cu dureri ascunse sau exprimate, cu amintiri ecran, cu proiecții și identificări proiective, cu mărturisiri și înscenări toate menite să transforme moștenirea imaterială într-o valoarea ce merită să fie spusă și transmisă mai departe. Și toate, dar toate evenimentele sunt însoțite de muzica anilor 60-70, de filme etalon pentru cinematografie, cu emisiuni tv care au făcut istorie și nu în utimul rând, cu meciurile de baseball care sunt sacralizate în cultura americană.

Iar la final, durerea nu dispare, și nici nu se dorește să dispară. Însă apare dreptul la iubire, la creație, la amintire, la respect.

Până la urmă, să ascult sfatul medicului a fost cea mai bună decizie pentru ziua de ieri. M-am odihnit șimi-am îmbogățit mintea și sufletul cu o scriitură minunată a lui David Duchovny.

Seara trecută s-a format aspectul exact de Lună Nouă în Taur în sectorul astrologic care guvernează sănătatea și relațiile de la locul de muncă. Principalul gând care și-a făcut simțită prezența și care a persistat în timp ce priveam harta momentului și reflectam la sensul acesteia a fost cel legat de sănătate și de atenția pe care o acordăm corpului nostru.

E firesc, aș spune să apară un astfel de gând date fiind condițiile pandemice în care ne trăim viețile de mai bine de un an. Fiecare în felul său încearcă să păstreze un echilibru interior în raport cu haosul generalizat din exterior născut din „lupta” fanatică între taberele pro și anti vaccinare, spre exemplu, sau a mesajelor contradictorii, uneori exagerate transmise zi de zi pe canalele media.

Ne iubim corpul cei mai mulți dintre noi. Ne străduim să îi oferim mâncare sănătoasă și un regim de viață echilibrat. Dar de câte ori suntem conștienți că devine cutia de rezonanță a conflictelor noastre interne, a emoțiilor pe care nu le exprimăm, nu le elaborăm și nu le integrăm în cine suntem cu tot cu corp?

Ne privim oare în mod holistic? Ne privim oare ca un tot: minte, suflet și corp? Când muncim, muncim cu plăcere? Când dormim ne odihnim? Când visăm și ne amintim visele, le căutăm sensul? Când ne hrănim, ne hrănim corpul sau încercăm să organizăm haosul emoțional în care ne scăldăm?

În timp ce scriu sunt conștintă că toate aceste întrebări au mai fost puse înainte și vor mai fi puse mult după ce voi da „publicare” acestui text. Cred că e nevoia fiecăruia dintre noi ca, din când în când, să revenim la ele și să căutăm să fim sinceri cu noi în acel moment, în acel context în care (re)apar. E nevoie să facem compromisuri? Putem să trăim cu acele compromisuri? Ne distrug sau ne sunt suport pentru obiectivele noastre?

Lumea se schimbă, corpul nostru se schimbă, mintea noastră se schimbă uneori fără să ne dăm seama. Spiritul nostru se schimbă cu fiecare experiență trăită sau nu. Dar să le aducem pe toate într-un echilibru care să stea la baza sănătății noastre, este doar în puterile noastre.

Și un ultimgând. Suntem ființe sociale; așa e scris în ADN-ul nostru. Putem fi sănătoși când și cei din jurul nostru sunt sănătoși. Să ne gândim și la ei uneori e o dovadă de generozitate. Iar generozitatea manifestă este oglindirea umanității din noi.

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, apărută la Editura Trei, este o impresionantă mărturisire a lui Arnhild Lauveng despre anii săi de boală și despre calea spre a deveni una din treimea persoanelor afectate de schizofrenie care se vindecă total.

Cartea este împărțită în trei părți, fiecare având o temă. Cea dintâi este dedicată Haosului, adică perioadei de debut a bolii, care s-a petrecut în adolescența autoarei. Cea de a doua este dedicată Sistemelor și descrie momente petrecute în sistemele de internare cu regim înschis sau deschis. Iar cea de a treia este dedicată Schimbării, a drumului spre vindecare după 10 ani de suferință, a metodelor și a programelor autorităților locale și a ONG-urilor la care a participat în încercarea de a nu renunța la visul său de a se însănătoși și de a deveni psiholog.

Lumea schizofreniei este o lume complexă și înfricoșătoare atât pentru persoanele care suferă de această boală, cât și pentru aparținători, prieteni și colegi ai acesteia, specialiști în domeniu sau autorități. Arnhild descrie cu multă sensibilitate ce trăia în relație cu Căpitanul, acea voce interioară care îi „promitea” pe de o parte că va avea grijă de ea, dar care pe de altă parte o supunea unei terori fizice și psihice, obligându-o la automutilare. Vorbește despre lupii care apăreau de fiecare dată când era înspăimântată. Despre ceața care se așternea peste mintea ei transformând totul într-un cenușiu sumbru sau despre casele care se măreau până o paralizau de teamă că se vor prăbuși peste ea.

Cu foarte multă empatie față de ea însăși și cu gândul la pacienții și cititorii săi, autoarea face o analiză a ceea ce înseamnă un diagnostic pus și particularitățile fiecărei persoane afectate de schizofrenie. Trecută prin boală, cu mintea omului vindecat, dublată de experiența specialistului, explică cum halucinațiile și comportamentele autodistructive ale bolnavilor suferinzi de schizofrenie sunt o formă de limbaj care se cere a fi înțeles. Unii dintre specialiștii care au avut-o în grijă au înțeles asta și au încercat constant, și fără să abandoneze lupta, să traducă acest limbaj pe înțelesul ei, să o facă să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul minții sale, identificând emoțiile ce stau la baza apariției Căpitanului și a lupilor.

Emoționante sunt și relatările în paralel a experiențelor bune și a celor traumatizante avute cu echipaje de poliție sau cu cadre medicale. Unele bune, încărcate de empatie, respect și fermitate, altele, dimpotrivă, umilitoare, agresive, batjocoritoare și amenințătoare. Arnhild face o pledoarie pentru un anumit tip de comportament în relație cu persoanele bolnave de schizofrenie, punând accentul pe subtilitățile unor abordări, ale unor exprimări care, aparent sunt inofensive, dar în subtil sunt ofensatoare sau discriminatorii.

După 10 ani de suferință, Arnhild Lauveng s-a vindecat total de schizofrenie, iar ceea ce a contat în acest succes au fost susținerea mamei și a surorii sale, care au trata-o mereu cu foarte multă grijă și foarte multă empatie, întâlnirile cu medici, asistente, îngrijitori și psihoterapeuți care, atenți fiind la nevoile ei și reușind să treacă dincolo de zidul bolii, nu au lăsat-o să cadă în crizele majore. Am văzut cu ochii minții îngrijitorul care, participat la crossuri fiind, alerga alături de ea în încercările ei de evadare. Sau pe cel cu care rezolva integrame atunci când se afla în izolare. Așa cum am simțit durerea ei când povestea cum mânca tapetul de pe pereții camerei de izolare sau când a spart un pahar de sticlă la un eveniment cu mari doctori pentru a-și provoca suferință. Dar mai presus de toate a fost dorința ei de vindecare și dorința de a-și împlini visul din copilărie, acela de a deveni psiholog. Ceea ce s-a întâmplat.

Scriam ieri că cea mai importantă relație pe care o avem în această viață este cu noi înșine. Importanța autocunoașterii este esențială într-o lume tramatizantă ca aceasta în care trăim.

Cu acest gând în minte azi de dimineață am pus de-o parte cartea lui Frantz Ruppert și am luat la recitit „Despre vis” a lui Freud. Mă înorc deseori la scrierile sale când simt că eu însămi am nevoie de o reorganizare. Sigur că parte dintre scrierile sale nu mai sunt valabile un secol mai târziu, dar multe dintre ele sunt în continuare surse de inspirație sau puncte de plecare în dezvolarea unor noi concepte sau noi teorii despre psihicul uman. Pentru mine sunt ancore atunci când am nevoie de o lectură profesională de calitate presărată cu umor.

În „Despre vis”, subțirică de altfel, pe care am terminat-o în mai puțin de o zi, sunt 3 eseuri: „Despre vis” (1901), „Psihanaliză și telepatie” (1921) și „Vis și telepatie” (1922). În primul dintre ele prezintă pe scurt teoria sa despre vise. Spun pe scurt, pentru că varianta elaborată este în „Interpretarea viselor”, cartea care reprezintă nu doar începutul psihanalizei, cât mai ales autoanaliza lui Freud. În varianta pe scurt, citititorul, chiar neinițiat în teoria psihanalitică, poate descoperi argumentele freudiene pentru care visele sunt produse ale psihicului individual. Precum și sumare descrieri a ceea ce el a numit travaliul visului, adică modul în care gândurile inconștiente sunt transformate pentru a forma conținutul manifest al visului.

Celelalte două eseuri prezintă câteva cazuri în care pacienți de-ai săi sau persoane cu care a corespondat fără a le întâlni în cadrul analitic, îi propun spre analiză evenimente cu caracter ocult sau vise „telepatice”. Freud spune din capul locului că nu este nici pro, nici contra ideii de telepatie, dar se poziționează foarte ferm împotriva ocultismului. Date fiind perioadele în care a scris cele două eseuri, e de presupus că este și o reacție dură la interesul explicit al lui Jung pentru fenomenele oculte. Argumentul lui Freud pentru delimitarea de pasionații de ocultism este și de natură, să-i spunem, „politică”, el încercând să oprească asocierile răuvoitoare ale comunității științifice din acea vreme a psihanalizei cu ocultismul.

O sută de ani mai târziu ocultismul este la fel de prezent în societate cum era și în vremea lui Freud. Diferența este, însă, că pare să existe ceva mai mult interes dinspre comunitatea științifică pentru înțelegerea acestor fenomene și a interesului crescut față de acestea. O contribuție în acest sens le-au avut și cercetările antropologice și teoria antropologică care eaînsăși a trecut prin transformări în ultimul secol.

Revenind. Freud spunea despre vise că sunt „calea regală spre inconștient.” Evoluția teoriei și practicii psihanalitice a dus la modificarea acestei convingeri. Acum, indiferent de tipul de psihoterapie, practicienii știu că principala cale ce duce spre vindecare este relația, calitatea relației dintre terapeut și analizant. Visele rămân, însă, cel puțin în psihoterapia psihanalitică, unelte utile în munca de analiză. Visele ne ajută, analiști și analizanți, să înțelegem ce se află dincolo de conștient, în cele mai ascunse unghere ale psihicului. Un proces de autocunoaștere are nevoie și de vise pentru a fi dacă nu complet, cel puțin satisfăcător.

Ce e important de știut: un analist nu este un tălmăcitor de vise. Este, însă, un mijlocitor pentru visător în demersul său de a decodifica mesajele ascunse pe care inconștientul i le transmite astfel. Sigur, există voci ultra raționaliste care diminuează nu doar importanța viselor, dar și munca de deslușire a semnificației acestora. Visele folossc un limbaj simbolic. Iar simbolismul, pentru omul modern este o limbă uitată, după cum spunea și Eliade. Dar uitat nu înseamnă extirpat. Niciodată nu este prea târziu să și-o amintească oricine. Cine știe? Poate chiar prin vise și prin deslușirea sensurilor ce se ascund în ele, oricât de banale ar părea la prima vedere.

În curând reiau seminariile despre vise, în varianta online!

Credits: Getty Images

Vorbesc aseară pe la 10 cu prietena mea Claudia despre stările noastre emoționale și din una în alta zice la un moment dat că „e de la Luna Plină”. Uimită îi dau replica: „E Lună Plină? Habar nu aveam.”


Începe să râdă și spune ceva de genul că nu-i vine să creadă că îmi spune ea ce îi spuneam eu cu ani în urmă. Și că ar trebui să mă reapuc de analize astrologice, măcar la Lună Pină și Lună Nouă. Și își încheie argumentația cu „Tu chiar ești bună pe astrologie.” Și parcă a mai zis ceva de un „fel al meu” de a pune în cuvinte.


Mi-am amintit de discuția asta acum câteva minute și am deschis harta momentului de Lună Plină. Uneori mă uimesc și pe mine sincronicitățile. Sau poate e doar inconștientul meu care uneori știe mai bine ce carte să aleg din biblioteca improvizată de lângă pat. Așa se face că de două zile citesc „Cine sunt eu într-o lume traumatizantă?” a lui Franz Ruppert, o carte care vorbește despre relații, despre cum adulții odată copii traumatizați devin din victime agresori și traumatizează la rândul lor proprii copii sau alți adulți, foști copii traumatizați de asemenea. Și astfel, de la generațiela generație perpetuăm ca specie o societatea traumatizată și traumatizantă.

Luna aceasta Plină în Balanță este despre relații. Despre toate tipurile de relații: de iubire, de prietenie, de colegialitate, de parteneriat, cu autoritățile, cu societatea. Sigur, date fiind condițiile pandemice, relațiile noastre au suferit transformări. În unele cazuri s-au accentuat nemulțumirile, în timp ce în altele compromisurile au dus la situații în care toată lumea a avut de câștigat. A crescut numărul de abuzuri domestice. Au crescut frustările și neliniștile. Folosim mai mult tehnologia ca să ne auzim și să ne vedem. Să-i strângem pe cei dragi în brațe a devenit o dorință, o nevoie spre care tânjim ca niște copii. Distanțele fizice par mai mari, iar cele psihice sunt atât de sensibile. Echilibrul interior pare greu de atins când haosul domnește în exterior, iar ordinea e atât de greu de menținut.


Dar poate cea mai importantă relație, căreia îi acordăm prea puțină atenție, este relația cu noi înșine. Suntem îndepărtați de sinele nostru, de psihicul nostru, de mintea și de sufletele noastre, și chiar și de corpul nostru, prea preocupați fiind să îi reparăm pe ceilalți, să îi îndreptăm sau să îi salvăm. Ne-am schimbat obiceiurile obligați forțați. Poate că după un an de pandemie ne punem mai des întrebări despre noi. Poate ne întrebăm mai des dacă suntem bine. Și poate am învățat să ne și ascultăm. Poate am găsit timp să medităm. Sau să citim mai mult. Poate ne-am reamintit să râdem. Sau poate chiar ne-am apucat să învățăm ceva nou. Sau poate doar sper că mai mulți dintre semenii noștri au început să facă schimbările de care au nevoie pentru a fi mai puțin traumatizați și traumatizanți.


Și, poate, am început să ne iubim mai mult. Pentru că așa cum e relația noastră cu noi înșine sunt și relațiile cu ceilalți.
O Lună Plină inspirată!


P.S.: Aspectul exact e pe 28 martie, duminică, la ora 23:32

Viețile prințeselor ne atrag deseori poate pentru a verifica dacă chiar „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau poate pentru a ne demonstra că și deținătorii de „sânge albastru” se confruntă cu probleme în viață ca noi toți ceilalți.

„Amintirile unui prințese rebele din familia Romanov” ne arată că cea de a doua parte este cea reală. Olga Romanoff, secondată de istoricul Coryne Hall, povestește viața familiei sale din Rusia, mai apoi din exil și viața pe care a dus-o ea ca parte din marea familie regală europeană. Nici un membru al familiei extinse nu a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de jumătatea aleasă. Deseori au divorțat și s-au recăsătorit de 2, 3 ori.

Remarcabil este efortul de a reface arborele genealogic. Date fiind originile sale princiare, documentele, printre care și articole de ziare, i-au făcut demersul mult mai ușor. Mai puțin ușor a fost, însă, demersul de a recupera bijuteriile sau documentele care atestă că familia sa este proprietara unor terenuri aflate pe teritoriul Rusiei sau al Crimeei. M-a impresionat o secvență în care replica autorităților de la Moscova, la afirmația unuia dintre membrii familiei „Știți că 90% dintre viile din Crimeea aparțin familiei noastre”, a fost „Știm. Dar dovediți-o!”

Nu știiu dacă scriitura originală are un aer infantil sau e doar traducerea. Cert este că sunt pasaje întregi care par a fi scrise de un copil de 10-12 ani. E drept că prințesa mărturisește că educația sa a lăsat de dorit. Principala cauză fiind teama mamei sale de a o lăsa la o școalăcu internat sau la orice școală. Cu o mamă posesivă, care proiecta pe unicul său copil experiențele sale traumatizante din perioada în care a locuit la un internat, era greu să dezvolți vreun interes față de studiu. În schimb, Olga era pasionată de călărie.

Un alt detaliu iritant, care cred că ține totuși de traducere, este acela că, vorbind despre tatăl său, prințul Andrei, de cele mai multe ori folosește apelativul de alint „tati”. Iritant pentru că la momentul în care a scris cartea prințesa Olga trecuse de 60 de ani. În original poate fi „daddy”.

Recenziile cărții promit o lectură amuzantă. Și da, sunt momente în care vrei nu vrei te amuzi imaginându-ți, spre exemplu, o copilă plimbându-se cu poneiul prin casă și ieșind în întâmpinarea poștașului călare pe animal.

Familia sa a dus o viață grea, fiind adesea nevoiți fie să apeleze la ajutorul neamurilor regale din întreaga Europă, fie să vândă bijuteriile imperiale sau alte obiecte care, pentru că purtau însemnele Romanovilor, stârneau interesul celor bogați. Mama sa spera că fiica sa se va căsători cu un bărbat cu bani și astfel vor scăpa de datorii și vor putea păstra multe dintre bunurile moștenite.

Prințesa pretinde că încă din copilărie comunica cu fantomele din casa părintească sau din orice altă casă în care a ajuns vreodată să locuiască. Dacă e adevărat sau e doar un element de marketing pentru expoziția pe care a organizat-o în casa părintească, nu am de unde să știu. M-a amuzat însă imaginea cu ea amenințând fantomele că dacă nu se potolesc și nu lasă chiriașii sau vizitatorii în pace, vinde casa unui om bogat.

Una peste alta e o lectură plăcută de weekend. Și o lectură care ne arată că viața unei familii imperiale, deși încercată și amenințată cu distrugerea, poate fi pitorească.

Older Posts »