Feed on
Posts
Comments
Credit foto: Nicol Avram

A trecut mai bine de o lună de când am participat la ediția din acest an a evenimentului „Mastering the Music Business” dedicat tuturor celor care sub o formă sau alta sunt implicați în industria muzicală din România, eveniment organizat de o echipă condusă de două bune prietene de-ale mele: Anca Lupeș și Carina Sava. În timpul care s-a scurs de atunci și până la momentul la care scriu aceste rânduri m-am gândit la emoțiile pe care le-am trăit pregătind workshop-ul de sănătate mintală și conferința pe care am  moderat-o, la emoțiile pe care le-am trăit în timpul desfășurării celor două momente, la cele pe care le-am avut stând de vorbă cu oameni care veniseră special pentru discuțiile despre sănătatea mintală în lumea muzicii. Dar și la amintirile și emoțiile asociate pe care le-am trăit în acea perioadă.

Pentru pregătirea workshop-ului am vizionat câteva documentare și filme despre artiști celebri. La sugestia Ancăi, am început cu „Some kind of Monsters”,un documentar despre o perioadă dificilă din viața trupei Metallica. Pentru a preveni o eventuală rupere, au apelat la ajutorul unui psiholog specializat în lucrul cu grupuri. Povestea se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Este impresionant să vezi bărbați faimoși, bogați, cu vieți aparent „de vis” cum își expun vulnerabilitățile, cum nu se sfiesc să verse lacrimi de durere în fața camerelor.

„The Rose” este un film emoționant inspirat de viața lui Janis Joplin. L-am revăzut pentru a nu știu câta oară și a fost la fel de copleșitor să (re)descopăr cum o tânără femeie talentată, victima unui bullying în copilărie pentru simplul motiv că îi plăcea muzica blues și aprecia compania copiilor de culoare, a intrat pe panta autdistrugerii. O artistă cu o energie vulcanică pe care industria a transformat-o într-o mașină de produs bani, ignorând complet faptul că era un om fragil care avea nevoie (și) de o vacanță.

Din documentarul despre ascensiunea lui Amy pe scena mondială am rămas, printre altele, cu o afirmație care ar trebui să dea de gândit oricărui părinte care își dorește să trăiască faima prin copilul său: „Succesul obținut înainte de 21 de ani nu-ți mai permite să te maturizezi.”

Fabulos este și documentarul despre viața lui Kurt Cobain, un copil în corp de adult, care a trăit, până să cunoască succesul, respingeri repetate, abuzuri emoționale și abandonuri.

Au mai fost pe listă documentare despre Nina Simone, clubul „27”, Michael Hutchence sau Heroes del Silencio.

Totuși, nu am văzut doar documentare cu potențial trist. O încântare a fost cel despre P!nk „All I know so far” și cel despre Keith Richard. P!nk și soțul său au apelat la ajutorul unui psihoterapeut de cuplu la începutul relației, înainte de a avea primul copil. Atât la P!nk, cât și la Keith am observat simțul umorului și autoironia, două caracteristici importante ale unor oameni echilibrați psihic. Ambii practică recunoștința pentru ceea ce au și ce trăiesc; au capacitatea de a-și asuma greșelile și responsabilitățile;  obișnuința de a face (auto) evaluarea performanțelor.

Revenind la MMB 2021. Workshop-ul l-am început cu o afirmație aparent simplă, dar care a avut un impact asupra celor prezenți, după cum mi-au mărturisit la final.

„Să nu uităm că înainte de a fi artiști, sunt oameni.”  Oameni care au propriile povești de viață, propriile traume din copilărie, care prin muzică sublimează energia zbuciumărilor interioare. Muzica lor este rezultatul durerilor lor emoționale. Poate că acest lucru apare cel mai clar în istoriile de viață ale celor incluși în clubul „27”, clubul celor care au cunoscut succesul când nu erau pregătiți pentru el.

Artiștii nu sunt feriți de suferință. Încă de la început, ca un părinte care fantasmează despre copilul său nenăscut, fiecare muzician fantasmează despre succesul pe care îl va cunoaște, cum își va auzi muzica la radio și își va vedea clipurile la tv, cum va vinde mii, zeci de mii sau milioane de discuri, cum va călători în lumea întreaga și va avea concerte în fața a zeci de mii de oameni în cele mai spectaculoase și mai faimoase arene din lume; cum vor fi vânați de presă sau vor da interviuri celor mai mari jurnaliști; cum se vor scrie cărți despre ei, se vor realiza documentare sau filme artistice; cum vor fi urmați de fani peste tot și cum se vor crea fan cluburi în onoarea lor.

Odată pornind pe drum însă,, acesta nu este lipsit de obstacole și de suferință. Printre primele dureri pe care un artist aflat la început de drum, dar nu numai, este respingerea. Atunci când radiourile și televiziunile refuză să introducă piesele și clipurile în playlsit. Sau atunci când angajamentele pentru concerte nu se concretizează. Sau, dacă au fost „bătute în cuie” se anulează brusc într-un mod inexplicabil. Respingerea poate fi resimțită în orice fel de situație în care muzica, produsul artistic nu este apreciată de o „autoritate” importantă pentru artist.

De ce este dureroasă respingerea? Pentru că în general noi, oamenii, fără să fi fost învățați pe parcursul  dezvoltării noastre că nu este așa, interpretăm că respingerea a ceea ce facem este o respingere a noastră, o ființei noastre, a cine suntem. Iar mintea are niște mecanisme senzaționale, dar și dăunătoare pentru echilibrul nostru psihic, de a traduce respingerea în gânduri legate de validitatea și valoarea noastră ca profesioniști pe de o parte, dar și mai dureros ca ființe umane pe de altă parte.

Într-o trupă lucrurile nu stau diferit, dar apar și alte tipuri de situații generatoare de suferință și conflict. La început de drum, mânați de dorința de a cânta și de a-și face muzica cunoscută, membri unei trupe se află într-o stare de fuziune. „Gândim la fel, simțim la fel” este ceea ce ar putea caracteriza începuturile. Timpul petrecut împreună poate să fie de 24/7 la repetiții, în studio, pe drumuri, la concerte, interviuri etc. Conștient sau nu unul din membri preia rolul de lider. Pe măsură ce timpul trece, contextele de viață ale fiecăruia se schimbă, apar partenerii de viață, copiii, alte oportunități de carieră, starea de fuziune dispare și lasă loc frustrărilor, agresivității, furiei, reproșurilor etc. Este perioada în care liderul inițial pretinde supunere și urmarea planului inițial. Ca un părinte în fața copilului care crește și își creionează propria personalitate și care ajunge să se întrebe unde i-a dispărut bebelușul cu care se afla în fuziune și perfectă armonie, acest lider este dezorientat și, în loc să încerce să înțeleagă nevoile partenerilor săi, ia decizii din ce în ce mai iraționale, alimentându-și fantasma de grandoare. În această perioadă se întâmplă fenomenul pe care în prezentare l-am numit „Singuri, dar împreună … Nu ești mama!” Și celor care nu suntem artiști ni se întâmplă să intrăm în relații în care sfârșim simțindu-ne mai singuri decât am fi dacă chiar am fi singuri. Vi s-a întâmplat? Această întrebare a trezit o altă reacție emoțională în cei prezenți.

În documentarul cu Keith Richards Tom Waits a făcut o afirmație care mi-a plăcut și care este valabilă pentru fiecare dintre noi: „Ceea ce vede publicul este o PERSONA. Artistul trebuie să-și construiască o armură ca să continue să existe ca o ființă umană.”

Deseori ne uităm la artiștii pe care îi admirăm ca la niște zei. Și e firesc să se întâmple așa. E adevărat că mai există cealaltă realitate care spune să nu-ți întâlnești idolii ca să nu fii dezamăgit. Continuând paralela cu dezvoltarea umană, copiii mici își idealizează părinții în mod natural. Pe măsură ce cresc apare tot natural fenomenul de dezidealizare, în care copiii devin treptat conștienți de limitele umane ale părinților săi. Mama nu mai este zâna cea bună a cărei menire este să satisfacă pocnind din degete orice nevoie, iar tata nu mai este zeul puternic care face lucrurile să se întâmple. Așa și cu artiștii. Sunt priviți ca zei, dar pe măsură ce te apropii de ai, inevitabil observi că sunt oameni cu numeroase calități dar și defecte.

Privind însă din perspectiva artiștilor, imaginea idealizată cu care se identifică se va transforma într-o povară. Vor cere ei înșiși și mai mult, și mai mult de la ei. Ca să poată da ceva și mai valoros lumii, vor căuta să-și depășească limitele. Vor căuta modalități care să-i facă mai creativi și mai rezistenți. Și așa se ajunge la consum de droguri, alcool și sex, toate acestea fiind căi prin care pe de o parte vor acoperi golurile afective pe care le resimt pe măsură ce activitatea artistică scade în intensitate, când creativitatea nu mai este la cote înalte, când, concret, nu mai sunt difuzați la radio și tv, când nu se mai regăsesc în nici un fel de clasamente, când pare că lumea i-a uitat. Sau atunci când,dimpotrivă, lumea,industria, fanii cer mai mult și mai mult de la ei.

Artiștii, ca orice alt om, vor resimți în diverse situații, emoții precum rușinea, vinovăția, furia și deseori vor trăi depresia. Acestea sunt în legătura cu realizările lor, cu performanțele lor. Cel mai probabil au fost trăite cu intensitate în perioada de lockdown de anul trecut de mulți artiști. Cu toate acestea au fost unii care au găsit căi prin care să se păstreze echilibrați pe ei și să ofere fanilor încredere și încurajări. Robbie Williams, spre exemplu, a fost unul dintre ei. În ultimul an și jumătate a fost în contact permanent cu fanii săi prin intermediul rețelelor de socializare. Petrecea câte o oră în fața ecranului cântând și conversând cu următorii săi, cu soția sau cu mama sa. La noi, poate cei mai vizibili au fost Adrian Despot și Tudor Chirilă care au folosit rețelele de socializare pentru discuții la distanță cu alți muzicieni, sau pentru concerte live prin platforme dedicate.

Apropo de Despot, vorbeam la workshop despre capacitatea de auto-ironie și mi-am amintit că citisem cu câteva zile în urmă un interviu în care spunea că în materie de muzică și producție muzicală au dus performanța până la cer, dar în mentalul colectiv va rămâne tot cu replica spusă la enervare „3 în p… mea”,

Ironia și auto-ironia,simțul umorului mai exact este o caracteristică a sănătății psihice, conform teoriei dezvoltării narcisice a lui Kohut. Am văzut asta întâmplându-se cu naturalețe în documentarele cu P!nk și Keith Richard. Dezvoltarea acestei capacități necesită un efort din partea fiecărei persoane de a se cunoaște cât mai bine cu putință, să își știe calitățile și defectele, să își cunoască limitele și să nu îi fie teamă să traseze limitele.

Ce nu am apucat să spun la workshop, dar o fac acum, este legat de soluții.

Ajungi artist, ai resurse financiare. Mulți ale căror vieți le-am văzut detaliate în documentare și filme au ales să dea banii pe droguri, alcool și sex. Dar dacă tot ai bani de ce nu ai face altceva cu ei care să te țină în viață și sănătos. Tot din documentare am extras câteva idei, idei care sunt validate și de literatura de specialitate și de practica clinică.

Sigur, prima variantă ar fi psihoterapia. Banii pot cumpăra ore de psihoterapie care este una dintre căile prin care un om poate ajunge să se cunoască, să se dezvolte, să găsească un echilibru și să se împace cu „monștrii interiori”. 

O altă variantă ar fi călătoriile și vacanțele alături de familie, departe de industrie. Banii pot cumpăra timp de calitate petrecut în izolare.

Hobby-urile pot fi întreținute cu bani. Am văzut la Kirk Hammet că practică surf, la P!nk am văzut pasiunea pentru călătorii și pentru vin, la Lars Ulrich am văzut pictura, la Keith Richard am văzut pasiunea pentru a descoperi muzică de blues veche și colecțiile de ghitare.

Jurnalul. Un jurnal este un prieten bun și tăcut, care primește gândurile și temerile, care nu se supără și nu se sperie că îi împărtășești cele mai întunecate părți ale tale. Și are și calitatea de a fi o resursă pentru creații viitoare.

Sigur, sunt și altele și depind de personalitatea fiecăruia. Important este ca fiecare să o caute pe cea mai bună pentru sine.

Am avut COVID!

Sursa foto: https://www.coe.int/en/web/education/covid-19

Da! Am fost infestată cu nemernicul virus la sfârșit de aprilie, început de mai, în perioada sărbătorilor de Paște. Nu, nu am fost la înghesuială la slubă. Bănuiesc cum s-a întâmplat, în ciuda tuturor măsurilor mele de protecție. Măsuri și acțiuni care deveniseră obsesive anul trecut când, în perioada stării de urgență, când nu existau prea multe informații, nu existau măști de protecție, nu existau dezinfectante, nu existau mănuși, practic, nu exista mai nimic din ce avem astăzi, era să-mi pierd ambii părinți. Acum sunt bine, vaccinați.

Primele simptome au apărut sâmbătă dimineața, la cca 7-10 zile de la prima doză de vaccin. O durere ciudată de cap, stare febrilă, durere musculară în tot corpul, nas înfundat și strănuturi. La cafeaua de dimineață mi-a apărut primul gând că s-ar putea să fie COVID. Aveam un drum de făcut în jurul prânzului și am inclus în circuit și o vizită la farmacie pentru teste antigen. Mă îngrozea gândul că trebuie să mi-l aplic singură și am încercat, fără succes, să apelez la ajutorul farmaciștilor și mai apoi la personalul medical de la un centru de testare. Până la urmă, având amintirea procedurii de când am făcut prima doză de vaccin, m-am încumetat și m-am testat singură. În câteva minute rezultatul era pozitiv.

Nu mi-am dat timp să intru în panică și am acționat cât de rațional am putut. Am anunțat medicul de familie, am sunat la numărul scurt al DSP, am anunțat cele 10 persoane cu care m-am întâlnit în ultimile 7 zile, apoi părinții și prietenii apropiați, clienții și am așteptat. Primul mesaj a venit de la medicul de familie care, pe lângă îndemnul de a suna la DSP, mi-a dat câteva indicații de cum să abordez situația: hidratare foarte bună și optimism. Primul semn de la DSP a fost un apel pierdut în noaptea de duminică spre luni. I-am sunat înapoi și am stabilit să ne vedem dimineață la prima oră. Ceea ce s-a și întâmplat. Au venit luni pe la 6:30, după ce sunaseră în prealabil. O doamnă asistentă, îmbăcată în deja celebrul combinezon alb, deborda de vitalitate și bunăvoință. Ne-a zis să stăm liniștiți în casă, să anunțăm medicul de familie să ne dea tratament, ne-a spus că în termen de 24-48 de ore primim rezultatele, pentru că testele se prelucrează la nu mai știu care laborator, ne-a urat sănătate și a plecat.

În aceeași zi, spre seară, am primit și rezultatele via DSP. M-a sunat o altă doamnă foarte drăguță și amabilă, ne-a comunicat că rezultatele sunt pozitive, am parcurs procedura anchetei epidemiologice. Pentru că ieșirile în oraș nu sunt specialitatea noastră, ancheta a fost scurtă. Iar la final, cu cel mai vesel ton cu putință, ne-a urat „vacanță și odihnă plăcută pentru următoarele 14 zile.” A doilea telefon l-am primit de la medicul de familie care, cu aceeași stare de bună dispoziție, mi-a făcut din nou instructajul: hidratare cât mai multă, mâncat sănătos (știți voi: legume, fructe, carne etc), somn de voie, fără televizor și fără știri, să îi scriu în fiecare zi cum stau cu saturația de oxigen, cu pulsul și în general cu simptomele.

Toate bune și frumoase, doar că eu eram pe final de semestru la master, mai aveam niște cursuri și niște referate de scris și de predat. Dar, cu camera închisă, am audiat, fără să intervin, și am putut sta în poziții mai relaxate.

Marți dimineață, însă, au început stările de panică, gânduri obsesive, imagini catastrofale, crize de plâns. Mi-am îngăduit să le simt, să mă doară, să îmi fie frică, să plâng. Apoi m-am luat de jos și am zis că va fi bine dacă ascult de sfaturile medicului meu și le pun în practică.

Ajunsesem în perioada aceea să beau câte 5 litri de lichide (apă, limonadă și ceaiuri). Din a treia zi mirosul și gustul dădeau semne că nu mai sunt la parametri normali. Am început să citesc pe internet opiniile unor medici legate de pierderea mirosului și a gustului. Nu mai știu unde am găsit un articol ale cărui informații mi-au rămas în minte: mirosul și gustul se (re)învață. Pentru că starea de oboseală era constantă, indiferent de cât mult dormeam, și pentru că nici concentrarea nu mai era în parametri, am decis că cel mai bine e să nu gătesc, să mă tratez ca pe o prințesă și să primesc mâncare gata făcută. Pentru miros aveam la îndemână sticla cu spirt, La fiecare oră îmi dădeam cu spirt pe mâini și mă forțam să îl simt. La capitolul gust: comandam mâncăruri pe care nu le-am mai gustat înainte și mă forțam să simt gustul fiecăreia.

Ca parte din ritual, în fiecare dimineață îi trimiteam doctoriței de familie raportul cu simptomele pe care le mai aveam și evaluam cât de cât intensitatea lor, saturația de oxigen, pulsul, calitatea somnului, temperatura corpului (care varia între 35,5 și 36,8) și alte detalii pe care le consideram importante. Pulsoximetrul mi-l cumpărasem cu ceva vreme în urmă, când o altă prietenă a trecut prin boală și i-am luat și ei atunci. Ce n-aveam în casă, și a apărut mai târziu, a fost tensiometrul.

Doctorița mea de familie a fost un sprijiin inestimabil în acea perioada. De fiecare dată când mă suna mă încuraja: „nu o să-mi strici tu mie statisticile.” Dintre pacienții săi foarte foarte puțini au făcut forme grave. Mi-a spus de fiecare dată să mă hidratez și să rămân optimistă.

Suportul moral a venit, cum bănuiesc că vă așteptați, de la familie și de la prietenii apropiați. Familia îmi spunea bancuri la telefon, prietenele îmi trimiteau poze și filmulețe cu pisici și alte animăluțe. Am citit mult, m-am uitat la comedii, am dormit cât am putut de mult și m-am ferit de știri. Așa am dus-o 14 zile.

E o banală gripăî? Nu știu ce să spun, că de gripă nu-mi amintesc să fi suferit vreodată. Dar nu am auzit vreodată de vreo gripă la care simptomele să difere de la o zi la alta, să facă schimbări de n luate câte k timp de 14 zile și mai mult. Când eram mică știu că am avut vreo 2-3 ani când făceam polidin și plângeam de durere. O răceală mai nasoală nu e sigur. Răcită am mai fost, dar nu-mi amintesc să fi avut toate simptomele cu care m-a „fericit” COVID-ul. Sigur nu-mi amintesc să-mi fi pierdut gustul și mirosul, și sigur la nicio răceală anterioară nu am simțit oboseală și lipsă de concentrare un timp atât de îndelungat. De regulă dispar după 2-3 zile de odihnă.

E nasoală carantinarea. Spre deosebire de starea de urgență, când mai ieșeam din casă măcar o dată pe zi, în aceste 14 zile am stat exclusiv în casă. Gunoiul îl aruncam seara târziu, când vecinii nu mai ieșeau. Din fericire ușa care dădea spre ghenă era mereu deschisă. Când veneau curierii fie cu mâncare, fie cu alte cumpărături (a fost perioada în care aveam în foster și mama pisică cu puii) deschideam ușa cu masca pusă și le făceam semn să le lase jos. Am plătit exclusiv cu cardul.

Ar spune unii că vaccinul e ineficient dacă tot am luat virusul. Nu ștu ce să zic. Eu am fost fericită că am făcut prima doză și că organismul deja începuse să producă anticorpi. După prima doză numărul acestora nu este mare, dar a fost suficient să mă țină departe de spital. Poate că și datorită lui nu am avut probleme de respirație. De altfel, tusea a fost singurul simptom care a fost prezent la început după care a dispărut complet.

Când a trecut perioada de izolare am făcut un nou set de analize pentru că starea de obseală și lipsa de concentrare persistau. Din fericire, sechele nu au rămas. Am făcut și a doua doză, chiar dacă am trecut prin boală, pentru că rău nu avea ce să facă. Ce nu am făcut încă a fost testul pentru numărul de anticorpi.

Am scris experiența aceasta pentru că suntem în plin val 4 și recunosc că mă sperie inconștiența autorităților și a unor politicieni. Mi-a fost frică în primele zile după confirmarea diagnosticului, dar mi-am adunat toată voința să pot să fiu optimistă, să văd și partea bună a experienței: m-am tratat ca pe-o prințesă și am fost înconjurată de grija celor dragi și susținută emoțional de „tribul meu”.

Mami și Tora/Tom

Citeam de curând că încă de când suntem în pântecele mamei noastre ne ocupăm cu „salvarea”. Ne „salvăm” mama de orice ar putea să îi pună viața în pericol și implicit propria noastră existență. Cei mai mulți dintre noi reușim. Dar „Salvatorul” nu dispare odată ce „ieșim în lume” și începem să ne ducem existența ca entități separate. Imaginatul rămâne undeva în mintea noastră inconștientă și acționează când consideră că e cazul.

Și așa ne trezim la un moment dat pe parcurs că încercăm să ne salvăm părinții, copiii, iubiții sau iubitele, soții sau soțiile, prietenii, șefii, colegii. La un nivel mai înalt încercăm să salvăm țara (deja e de notorietate că fantasma comună a salvării a devenit partid) și planeta. Aceste înclinații cu rădăcini inconștiente capătă, funcție de indvid, dimensiuni normale sau patologice.

Am încercat să salvez țara în USR. Dar am eșuat pentru că țara se salvează om cu om. Iar politicienii, prin natura lor, au o dimensiune narcisică atât de accentuată că nu pot fi salvați, oricât ne-am dori. Pentru că, nu-i așa, dumnezeii nu pot fi salvați.

Încerc să salvez, și deseori reușesc, oamenii care au nevoie de pregătirea mea. Dar oamenii pot fi salvați cu o singură condiție: să își dorească acest lucru! Mulți vor. Unii se gândesc că vor, dar îi sperie munca la care trebuie să se înhame. Unii fantasmează că terapeutul este un vrăjitor care le ia suferința cu mâna, în timp ce cu bagheta lui magică le schimbă destinul. Cu credințele astea se mai poate lucra atunci când omul vrea, totuși, să se vindece.

Anul trecut am reflectat mult la capacitatea mea de a salva atunci când tot ce puteam să fac era să mă rog și să sper. Anul acesta nu am putut să o salvez pe pisicuța mea de nici doi ani, Eve, pe care PIF-ul ne-a luat-o la o săptămână după operația de sterilizare. Am suferit mult. M-am simțit vinovată până când am primit rezultatul necropsiei care ne-a arătat că avea virusul în ea și că s-ar fi putut declanșa în orice moment la orice stres mai mare. Dar am continuat să sufăr până într-o seară în care am văzut la o prietenă o postare despre Mami și pisoii.

Mami avea un pui care îi semăna leit și adoptase alți trei pui, cu mult mai mici decât al ei. Toți stăteau în subsolul unei instituții și se căuta foster pentru ei. Nu am stat prea mult pe gânduri și la 10 seara am făcut toate aranjamentele pentru ca a doua zi să merg să îi iau. Atunci aflasem că din cei trei pui adoptați mai rămăseseră doi, dintre care unul era atât de mic că era posibil să nu treacă peste noapte. Aveam mari emoții.

Am plecat în această aventură, deși acasă îi aveam deja pe Brunețica și Gomboț, cu gândul că unul dintre pui va rămâne. Cumva, în mintea mea, gândeam că Eve i-a trimis să am grijă de ei, să îi pot salva și să diminuez și să scap de sentimentul vinovăției că pe ea nu am reușit. În acel moment gândirea magică a fost o cale prin care să iau o decizie fără să regret, fără să mă întreb dacă sunt normală, dacă pot sau nu să fac față cu 6 pisici. Dacă aș fi raționalizat prea mult, probabil că aș fi abandonat gândul. Dar așa, m-am aruncat în aventură.

Și iată-ne cu încă 4 pisici, Mami, Tora (care ulterior s-a dovedit a fi băiat) și cei doi pui pe care i-a adoptat după ce mama lor i-a abandonat. Le-am izolat într-o cameră astfel încât să nu iscăm un război felin cu stăpânii de drept ai teritoriului. Primele două săptămâni am trăit cu emoții pentru cel mai mic dintre pui, care nu apuca să sugă de ceilalți doi; era atât de fragil că părea să nu reușească să își regleze temperatură corpului. Îi puneam zi de zi o sticlă cu apă caldă în cușca în care au trăit până au început să circule prin cameră. Între timp căutam adoptori pentru pui, dar și pentru Mami, și am reușit ca fiecare să își găsească familia potrivită. Prima care a plecat și după care am suferit a fost Tora, devenită Tom după ce familia la care a ajuns a făcut prima vizită la veterinar. Apoi a plecat Mister T., devenit Mishu, la prietena mea și soțul ei, mari iubitori de animale, o familie în care cea mai bună prietenă a lui este o cățelușă. Apoi a plecat Mami, pe care am și sterlizat-o între timp, la o altă amică, afată la prima sa experiență de mamă de pisică. Urmează Pitica, cea pe care inițial voiam să o păstrez, (dacă nu apărea între timp Tom al nostru), să plece la familia ei minunată.

A fost prima mea experiență de a avea în foster pisici. Salvatorul din mine a trecut la act și a reușit să facă un lucru minunat. Deși am suferit după fiecare pisoi care a plecat la casa sa, faptul că primesc în continuare fotografii sau înregistrări cu ei mă bucură și mă face fericită.

Nu am reușit să salvez România. Nu am reușit să salvez poporul. Nu am reușit să salvez clasa politică.

Am reușit să îi ajut pe alții să se salveze.

Însă am reușit să salvez patru pisici absolut minunate. Iar asta este o gratificare imensă pentru Salvatorul rănit din mine, dar acum vindecat.

Piticii (Mișu și Pitica)

P.S.: Textul acesta aștepta de ceva vreme să fie scris. Cum însă se apropie data în care Pitica va pleca la familia ei și cum alte texte așteaptă la rând să fie scrise, s-a cerut acum.

Concluzia ar fi că, atunci când simți acut că vrei să salvezi pe cineva sau că vinovăția pentru că nu ai salvat pe cineva pentru că ai făcut prea puțin, cu siguranță dacă privești în altă direcția Salvatorul interior va găsi o cale mai bună și poate chiar mai sănătoasă de gratificare.

Și, până la urmă, cine pe cine salvează? Deși spun că le-am salvat, și ele ne-au salvat pe noi de durerea pierderii.

Domnul Arahidă

La recomandarea medicului, după ce am „raportat” o creștere neașteptată a pulsului, ieri a trebuit să mă odihnesc. Și cum nu-mi place să stau degeaba,chiar și cândmă odihnesc, am zis să mai micșorez muntele de cărți ce îmi veghează patul. Am ales cartea lui David Duchovny, Bucky F*cking Dent, pe care am cumpărat-o din coșul cu reduceri de la un supermarket. Habar nu aveam că „agentul FBI” care mi-a organizat serile de vineri în adolescență e și scriitor. De fapt, că în primul rând este scriitor, licențiat în Literatură.

Așadar, cu odihnă impusă, am purces în lumea lui Ted, zis și Domnul Arahidă, un absolvent al Universității Columbia, autodeclarat comunist, care își petrece zilele în căutarea scriiturii perfecte, a romanului pentru care s-a pregătit să îl scrie încă din copilărie. O viață anostă, în care activitatea principală nu este scrisul, ci perfecționarea aruncării pungilor de arahide în timpul meciurilor de baseball ale lui Yankees pe stadionul din New York.

Rutina i se schimbă într-o noapte când primește un telefon care îl anunță că tatăl său a fost internat în stare critică. Din acel moment pornește o adevărată aventură a recuperării relației cu părintele său, bolnav în stare terminală. După prima treime de carte mă întrebam dacă Duchovny a fost supus unei psihanalize. Relatarea gândurilor și trăirilor personajului principal dovedesc o profunzime a minții specifică uneia obișnuită să analizeze în detaliu experiențele vieții trăite sau imaginate. Și nu a durat mult până la prima menționarea lui Freud, numit Freud paranoid.

Revenind. Cartea este povestea redescoperirii iubirii pentru propriul părinte și a părintelui pentru fiul său, în scruta perioadă pe care o mai au la dispoziție. Este presărată cu umor, cu emoții puternice, cu dureri ascunse sau exprimate, cu amintiri ecran, cu proiecții și identificări proiective, cu mărturisiri și înscenări toate menite să transforme moștenirea imaterială într-o valoarea ce merită să fie spusă și transmisă mai departe. Și toate, dar toate evenimentele sunt însoțite de muzica anilor 60-70, de filme etalon pentru cinematografie, cu emisiuni tv care au făcut istorie și nu în utimul rând, cu meciurile de baseball care sunt sacralizate în cultura americană.

Iar la final, durerea nu dispare, și nici nu se dorește să dispară. Însă apare dreptul la iubire, la creație, la amintire, la respect.

Până la urmă, să ascult sfatul medicului a fost cea mai bună decizie pentru ziua de ieri. M-am odihnit șimi-am îmbogățit mintea și sufletul cu o scriitură minunată a lui David Duchovny.

Seara trecută s-a format aspectul exact de Lună Nouă în Taur în sectorul astrologic care guvernează sănătatea și relațiile de la locul de muncă. Principalul gând care și-a făcut simțită prezența și care a persistat în timp ce priveam harta momentului și reflectam la sensul acesteia a fost cel legat de sănătate și de atenția pe care o acordăm corpului nostru.

E firesc, aș spune să apară un astfel de gând date fiind condițiile pandemice în care ne trăim viețile de mai bine de un an. Fiecare în felul său încearcă să păstreze un echilibru interior în raport cu haosul generalizat din exterior născut din „lupta” fanatică între taberele pro și anti vaccinare, spre exemplu, sau a mesajelor contradictorii, uneori exagerate transmise zi de zi pe canalele media.

Ne iubim corpul cei mai mulți dintre noi. Ne străduim să îi oferim mâncare sănătoasă și un regim de viață echilibrat. Dar de câte ori suntem conștienți că devine cutia de rezonanță a conflictelor noastre interne, a emoțiilor pe care nu le exprimăm, nu le elaborăm și nu le integrăm în cine suntem cu tot cu corp?

Ne privim oare în mod holistic? Ne privim oare ca un tot: minte, suflet și corp? Când muncim, muncim cu plăcere? Când dormim ne odihnim? Când visăm și ne amintim visele, le căutăm sensul? Când ne hrănim, ne hrănim corpul sau încercăm să organizăm haosul emoțional în care ne scăldăm?

În timp ce scriu sunt conștintă că toate aceste întrebări au mai fost puse înainte și vor mai fi puse mult după ce voi da „publicare” acestui text. Cred că e nevoia fiecăruia dintre noi ca, din când în când, să revenim la ele și să căutăm să fim sinceri cu noi în acel moment, în acel context în care (re)apar. E nevoie să facem compromisuri? Putem să trăim cu acele compromisuri? Ne distrug sau ne sunt suport pentru obiectivele noastre?

Lumea se schimbă, corpul nostru se schimbă, mintea noastră se schimbă uneori fără să ne dăm seama. Spiritul nostru se schimbă cu fiecare experiență trăită sau nu. Dar să le aducem pe toate într-un echilibru care să stea la baza sănătății noastre, este doar în puterile noastre.

Și un ultimgând. Suntem ființe sociale; așa e scris în ADN-ul nostru. Putem fi sănătoși când și cei din jurul nostru sunt sănătoși. Să ne gândim și la ei uneori e o dovadă de generozitate. Iar generozitatea manifestă este oglindirea umanității din noi.

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, apărută la Editura Trei, este o impresionantă mărturisire a lui Arnhild Lauveng despre anii săi de boală și despre calea spre a deveni una din treimea persoanelor afectate de schizofrenie care se vindecă total.

Cartea este împărțită în trei părți, fiecare având o temă. Cea dintâi este dedicată Haosului, adică perioadei de debut a bolii, care s-a petrecut în adolescența autoarei. Cea de a doua este dedicată Sistemelor și descrie momente petrecute în sistemele de internare cu regim înschis sau deschis. Iar cea de a treia este dedicată Schimbării, a drumului spre vindecare după 10 ani de suferință, a metodelor și a programelor autorităților locale și a ONG-urilor la care a participat în încercarea de a nu renunța la visul său de a se însănătoși și de a deveni psiholog.

Lumea schizofreniei este o lume complexă și înfricoșătoare atât pentru persoanele care suferă de această boală, cât și pentru aparținători, prieteni și colegi ai acesteia, specialiști în domeniu sau autorități. Arnhild descrie cu multă sensibilitate ce trăia în relație cu Căpitanul, acea voce interioară care îi „promitea” pe de o parte că va avea grijă de ea, dar care pe de altă parte o supunea unei terori fizice și psihice, obligându-o la automutilare. Vorbește despre lupii care apăreau de fiecare dată când era înspăimântată. Despre ceața care se așternea peste mintea ei transformând totul într-un cenușiu sumbru sau despre casele care se măreau până o paralizau de teamă că se vor prăbuși peste ea.

Cu foarte multă empatie față de ea însăși și cu gândul la pacienții și cititorii săi, autoarea face o analiză a ceea ce înseamnă un diagnostic pus și particularitățile fiecărei persoane afectate de schizofrenie. Trecută prin boală, cu mintea omului vindecat, dublată de experiența specialistului, explică cum halucinațiile și comportamentele autodistructive ale bolnavilor suferinzi de schizofrenie sunt o formă de limbaj care se cere a fi înțeles. Unii dintre specialiștii care au avut-o în grijă au înțeles asta și au încercat constant, și fără să abandoneze lupta, să traducă acest limbaj pe înțelesul ei, să o facă să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul minții sale, identificând emoțiile ce stau la baza apariției Căpitanului și a lupilor.

Emoționante sunt și relatările în paralel a experiențelor bune și a celor traumatizante avute cu echipaje de poliție sau cu cadre medicale. Unele bune, încărcate de empatie, respect și fermitate, altele, dimpotrivă, umilitoare, agresive, batjocoritoare și amenințătoare. Arnhild face o pledoarie pentru un anumit tip de comportament în relație cu persoanele bolnave de schizofrenie, punând accentul pe subtilitățile unor abordări, ale unor exprimări care, aparent sunt inofensive, dar în subtil sunt ofensatoare sau discriminatorii.

După 10 ani de suferință, Arnhild Lauveng s-a vindecat total de schizofrenie, iar ceea ce a contat în acest succes au fost susținerea mamei și a surorii sale, care au trata-o mereu cu foarte multă grijă și foarte multă empatie, întâlnirile cu medici, asistente, îngrijitori și psihoterapeuți care, atenți fiind la nevoile ei și reușind să treacă dincolo de zidul bolii, nu au lăsat-o să cadă în crizele majore. Am văzut cu ochii minții îngrijitorul care, participat la crossuri fiind, alerga alături de ea în încercările ei de evadare. Sau pe cel cu care rezolva integrame atunci când se afla în izolare. Așa cum am simțit durerea ei când povestea cum mânca tapetul de pe pereții camerei de izolare sau când a spart un pahar de sticlă la un eveniment cu mari doctori pentru a-și provoca suferință. Dar mai presus de toate a fost dorința ei de vindecare și dorința de a-și împlini visul din copilărie, acela de a deveni psiholog. Ceea ce s-a întâmplat.

Scriam ieri că cea mai importantă relație pe care o avem în această viață este cu noi înșine. Importanța autocunoașterii este esențială într-o lume tramatizantă ca aceasta în care trăim.

Cu acest gând în minte azi de dimineață am pus de-o parte cartea lui Frantz Ruppert și am luat la recitit „Despre vis” a lui Freud. Mă înorc deseori la scrierile sale când simt că eu însămi am nevoie de o reorganizare. Sigur că parte dintre scrierile sale nu mai sunt valabile un secol mai târziu, dar multe dintre ele sunt în continuare surse de inspirație sau puncte de plecare în dezvolarea unor noi concepte sau noi teorii despre psihicul uman. Pentru mine sunt ancore atunci când am nevoie de o lectură profesională de calitate presărată cu umor.

În „Despre vis”, subțirică de altfel, pe care am terminat-o în mai puțin de o zi, sunt 3 eseuri: „Despre vis” (1901), „Psihanaliză și telepatie” (1921) și „Vis și telepatie” (1922). În primul dintre ele prezintă pe scurt teoria sa despre vise. Spun pe scurt, pentru că varianta elaborată este în „Interpretarea viselor”, cartea care reprezintă nu doar începutul psihanalizei, cât mai ales autoanaliza lui Freud. În varianta pe scurt, citititorul, chiar neinițiat în teoria psihanalitică, poate descoperi argumentele freudiene pentru care visele sunt produse ale psihicului individual. Precum și sumare descrieri a ceea ce el a numit travaliul visului, adică modul în care gândurile inconștiente sunt transformate pentru a forma conținutul manifest al visului.

Celelalte două eseuri prezintă câteva cazuri în care pacienți de-ai săi sau persoane cu care a corespondat fără a le întâlni în cadrul analitic, îi propun spre analiză evenimente cu caracter ocult sau vise „telepatice”. Freud spune din capul locului că nu este nici pro, nici contra ideii de telepatie, dar se poziționează foarte ferm împotriva ocultismului. Date fiind perioadele în care a scris cele două eseuri, e de presupus că este și o reacție dură la interesul explicit al lui Jung pentru fenomenele oculte. Argumentul lui Freud pentru delimitarea de pasionații de ocultism este și de natură, să-i spunem, „politică”, el încercând să oprească asocierile răuvoitoare ale comunității științifice din acea vreme a psihanalizei cu ocultismul.

O sută de ani mai târziu ocultismul este la fel de prezent în societate cum era și în vremea lui Freud. Diferența este, însă, că pare să existe ceva mai mult interes dinspre comunitatea științifică pentru înțelegerea acestor fenomene și a interesului crescut față de acestea. O contribuție în acest sens le-au avut și cercetările antropologice și teoria antropologică care eaînsăși a trecut prin transformări în ultimul secol.

Revenind. Freud spunea despre vise că sunt „calea regală spre inconștient.” Evoluția teoriei și practicii psihanalitice a dus la modificarea acestei convingeri. Acum, indiferent de tipul de psihoterapie, practicienii știu că principala cale ce duce spre vindecare este relația, calitatea relației dintre terapeut și analizant. Visele rămân, însă, cel puțin în psihoterapia psihanalitică, unelte utile în munca de analiză. Visele ne ajută, analiști și analizanți, să înțelegem ce se află dincolo de conștient, în cele mai ascunse unghere ale psihicului. Un proces de autocunoaștere are nevoie și de vise pentru a fi dacă nu complet, cel puțin satisfăcător.

Ce e important de știut: un analist nu este un tălmăcitor de vise. Este, însă, un mijlocitor pentru visător în demersul său de a decodifica mesajele ascunse pe care inconștientul i le transmite astfel. Sigur, există voci ultra raționaliste care diminuează nu doar importanța viselor, dar și munca de deslușire a semnificației acestora. Visele folossc un limbaj simbolic. Iar simbolismul, pentru omul modern este o limbă uitată, după cum spunea și Eliade. Dar uitat nu înseamnă extirpat. Niciodată nu este prea târziu să și-o amintească oricine. Cine știe? Poate chiar prin vise și prin deslușirea sensurilor ce se ascund în ele, oricât de banale ar părea la prima vedere.

În curând reiau seminariile despre vise, în varianta online!

Older Posts »