Feed on
Posts
Comments

Mă aștepta cuminte să o citesc de aproape o lună, pe dulapul din bucătărie unde o așezasem alături de alte două „surori”  (auto)biografii. În zilele de duminică obișnuiesc să mă uit la filme să fac binging cu vreun serial care îmi captează atenția. Din când în când iau câte o carte despre care intuitiv știu că nu o voi lăsa din mână până nu o termin.

Am ales-o pe ea dintr-un sentiment de nostalgie față de ceea ce mi-a spus cândva cineva: semeni cu ea. Nu doar fizic; dar ai aceeași privire care ascunde un amestec magnetic de durere și iubire. Sigur, e flatant să te identifice cineva cu Demi Moore. E drept că se întâmpla cu niște(mulți) ani în urmă.

Ne uităm la celebrități cu admirație și invidie și deseori ne hrănim cu informațiile pe care presa de scandal sau nu le oferă cu generozitatea omului lacom și avid de putere. Dar ce se află cu adevărat în lumea lor interioară, aflăm doar atunci când sunt ele pregătite să deschidă ușa și să ne invite înăuntru.

Din sufet este ușa prin care Demi Moore ne invită să îi cunoaștem copilăria, relația cu părinții adolescența, succesul, cele trei mariaje, căderea în haos și revenirea. Scrisă cu onestitate, cartea este rezultatul unei asumări a răspunsurilor la întrebarea „Cum am ajuns aici?”. O întrebare pusă cu mult curaj când dependența de medicamente a luat locul, după câteva decenii, dependenței de alcool și de droguri. Dependențe folosite ca metode de gestionare a durerii, a sentimentelor de inadecvare, de imagine de sine perturbată.

Este tulburător pentru orice fetiță aflată în pragul adolescenței să afle că cel pe care îl considera tatăl ei, nu este și tatăl biologic. Mi-a reamintit cât de mari sunt traumele provocate de secretele de familie pentru ori copil, fie că le descoperă „din întâmplare”sau pentru că ajunge la vârsta la care poate pune informații cap la cap, fie că le poartă în inconștient ca pe o „moștenire de valoare”.

Ca femeie te sfâșie mărturisirea unei alte femei despre un viol trăit la 15 ani urmat de o întrebare care te bântuie întreaga viață: „Cum e să știi că mama ta te-a vândut pentru 500 de dolari?” Este un act de curaj să mărturisești asta în paginile unei cărți care va urma să fie tipărită într-un număr de exemplare egal cu numărul de încasări din prima săptămână de lansare a unuia dintre filmele tale.

Să nu poți să plângi este un fenomen comun multor adulți care poartă după ei dureri din copilărie. Și imposibilitatea de a plânge duce deseori la afecțiuni fizice. Să fii actriță și să nu poți să plângi, te împinge de la spate să cauți ajutor. Mai ales când ți se propune un rol în care ai nevoie să plângi și să fii credibilă. Pentru Ghost a învățat tehnici de respirație care să îi permită să își identifice emoțiile și să le exprime. Iar după ani, plânsul din film a rămas etalon.

Dincolo de femeia puternică din G.I.Jane sau Chalrie’s Angels sau seducătoarea soție din Propunere indecentă, în paginile cății facem cunoștință cu o Demi Moore sensibilă, care și-a dorit o familie stabilă, care a adorat să fie însărcinată și mamă. Prima femeie care și-a îngăduit să își pună maternitatea pe prima pagină a uneia dintre cele mai faimoase reviste, înfruntând mai apoi și reacțiile conservatorilor, care o criticau și condamnau, dar și ale feministelor care au încercat să confiște fotografia pentru a-și susține cauzele.

Dar poate cea mai dureroasă experiență a fost perioada de trei ani când cele trei fiice ale sale au refuzat să mai vorbească cu ea. Sentimentul că a eșuat în activitatea în care și-a demonstrat că este foarte bună, aceea de a fi mamă, a aruncat-o într-un haos fizic și psihic din care a reușit să iasă cu voință, cu sprijinul prietenilor intimi, cu ajutorul unui medic imunolog și al unui celebru psihoterapeut din LA.

Să citești Din suflet a lui Demi Moore este, pe alocuri, așa cum ea însăși scrie, o oglindă care ni se pune nouă, femeilor, în față.

P.S.: Am citit-o într-o zi. O recomand din suflet (sic!) ca o lectură care poate naște întrebări, poate motivația de a schimba ceva în viață sau curajul de a-ți înfrunta proprii demoni.

Cartea o găsiți aici.

Sursa foto: https://papik.pro/en/drawings/cool/5846-cool-drawings-girlfriends-48-photos.html

Scriu să nu pierd gândurile și emoțiile ședinței pe care am avut-o cu o pacientă. (Așa se consideră ea și îi respect dorința). I-am cerut voie să împărtășesc ce am descoperit împreună. A fost rezervată inițial, de teamă să nu fie expusă, să nu fie recunoscută. Am asigurat-o că o voi prezenta suficient de general încât să nu îi fie dezvăluită identitatea. Și suficient de general încât multe dintre femei să se poată recunoaște.

Are în jur de 40 de ani, o relație stabilă cu un bărbat, deși nu sunt căsătoriți, doi copii (un băiat și o fată). Absolventă de studii superioare, are un loc de muncă care îi place, unde se simte respectată și apreciată. Când a venit să lucrăm împreună îmi povestea că are și un grup social cu care își petrece timpul suficient de des și un grup intim de prietene cu care vorbește zilnic la telefon sau prin mesaje.

V-ați întreba de ce ar avea nevoie această femeie de psihoterapie, când pare că totul e „perfect” în viața ei. Sentimentul pe care îl acuză este că, în ciuda tuturor acestor detalii, este că e insuficientă, că nu se place și că, de cele mai multe ori nu este auzită.

În ședința recentă îmi povestește cum în grupul ei intim de prietene a avut loc o discuție pe o temă în care ea are pregătirea profesională. Celelalte două, cu profesiile lor, sunt mai degrabă complementare. Prietenele ei încep să își spună părerile, „fără argumente raționale, doar pe impresii personale. Într-un final îmi fac curaj și le spun că părerea mea este diferită de a lor și le dau argumente din lege, din lecturile mele de specialitate și din experiența profesională de ani de zile pe care o am. Pur și simplu nu citeau ce scriam. A urmat un lung șir de atenționări. Le spuneam să mai citească odată ce am scris, că nu au înțeles exact sensul celor zise de mine. După o vreme una dintre ele a zis că e posibil să am dreptate și a încercat să schimbe subiectul. Dar cealaltă, care e mai bossy, o ținea una și buna că eu greșesc, că nu cunosc subiectul, ca sunt părtinitoare și subiectivă. M-am simțit groaznic. I-am propus să vorbim când ne vedem, că prin mesaje e limpede că nu ne înțelegem. I-am propus chiar să facem un call toate trei atunci, deși era aproape de miezul nopții. Dar a refuzat categoric și apoi a ieșit de pe grupul nostru de WA. Am rămas consternată. Cealaltă prietenă mi-a spus să nu o iau personal, că se va liniști și vom putea vorbi despre asta altă dată.

Dar m-am simțit groaznic. Nu doar că nu înțelegea ce scrisesem eu acolo, nu îmi accepta argumentele, dar mă acuza de incompetență și rea voință. Am adormit cu greu, tot gândindu-mă la ce s-a întâmplat și cât de agresivă a putut fi. Și m-am întrebat cu ce naiba tot greșesc eu de ajung în situația asta, cu ea mai ales.” Pe parcursul timpului mi-a mai povestit ce altercații a avut cu această prietenă. Ce se schimbase a fost curajul pe care l-aa vut în această dispută de a-și susține punctele de vedere cu argumente raționale.

„Dimineață i-am povestit lui L. despre ce se întâmplase și cât de rănită mă simt de atitudinea ei. Poate că e vorba de abandon, poate e vorba de respingere. Nu-mi dau seama. Dar reacția lui m-a luat prin surprindere. Mi-a spus că el nu înțelege cum reușesc performanța de a mă înconjura de femei care mă umilesc de fiecare dată când prind ocazia. Am rumegat toată ziua întrebarea asta și încă nu am găsit un răspuns care să fie un BINGO!”

Mi-o descrie foarte pe scurt pe această femeie ca fiind o femeie singură, fără o relație stabilă de mai mulți ani, antreprenoare de succes, care se implică în timpul liber în activități de voluntariat care privesc drepturile omului, ale categoriilor defavorizate. „Mi-e rușine să îți spun ce cred despre ea, pentru că mi-e teamă că ai să mă judeci și că ai să te dai de partea ei.” O asigur că sunt în cabinet pentru ea, nu pentru cei din viața ei și ca de fiecare dată, ce îmi va spune vom folosi împreună pentru a găsi un sens pentru suferința ei. După un oftat prelung spune dintr-o suflare: „Cred că pur și simplu urăște bărbații și femeile deopotrivă, în ciuda tuturor activităților ei de voluntariat. E ca și cum le face să se asigure ea pe ea că de fapt nu urăște.” Îi confirm ipoteza spunându-i că literatura de specialitate menționează deseori că persoanele care se implică în astfel de activități sunt persoane care încearcă să își gestioneze astfel emoțiile de invidie, agresivitate sau ură. Dar că e posibil ca alta să fie cauza pentru care ea suferă.

Am reluat amintirile din copilărie, despre relația cu o mamă care a avut grijă de ea și frații săi, dar care era abuzivă când pacienta mea nu respecta spre exemplu orele de întoarcere acasă. Orice întârziere, oricât de mică, era sancționată dur. Își amintește cum, pe la 14 ani, când se întorcea de la o plimbare cu grupul ei de fete, le-a ieșit mama ei în cale și i-a dat o palmă de față cu toată lumea, în mijlocul străzii. Atunci a trăit un foarte puternic sentiment de umilință, pentru că era grupul de prietene pentru care a făcut eforturi să fie acceptată. Și-a amintit cum la o petrecere una dintre ele se săruta cu băiatul care îi plăcea ei. Și-a amintit cum au râs de ea că nu știa ce acela un „blow job”. Avea puțin peste 16 ani. Și-a amintit cum suferea când celelalte plecau la petreceri sau pur și simplu la plimbare prin oraș, le vedea de la fereastra camerei ei (erau vecine de cartier) și pe ea nu o chemau. Sau dacă o chemau, nu o lăsa mama.

„Nu pot da la nesfârșit vina pe mama. Ea atât a putut atunci și în condițiile de atunci, cu un tată absent, care și-a asumat doar rolul de a oferi siguranță financiară familiei. Cu doi frați mai mici, care îi solicitau atenția și pe care oricum i-a privit ca fiind puternici, pentru că erau băieți și ei se descurcă în viață. Realitatea este că amândoi au probleme în relațiile cu femeile și cu autoritatea. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Deci nu pot da continuu vina pe ea. Și cu toate acestea mă simt blocată, neputincioasă și nu știu cum să răspund la întrebarea lui L. De ce mă las umilită de prietenele mele femei?”

Rămânem amândouă în tăcere fiecare reflectând la cele spuse. Gândurile mi-au plecat la durerea pe care o simțeam că vine dinspre ea. Și mă întrebam ce o doare cel mai tare și care ar fi putut fi evenimentul primordial care a generat acest model de relaționare al ei cu femeile. În mintea mea a început să se formeze o imagine a unei adolescente închisă în camera ei, într-o lume a ei cu muzică pop-rock și cu cărți de aventuri. Stând și încercând să își gestioneze emoțiile puternice pe care simțea că nu le poate vorbi cu mama ei și cu nimeni altcineva. O adolescentă care tânjea după prezența tatălui care să îi valideze nu doar feminitatea, ci și istețimea. Care să o învețe să pună limite și să îi explice viața și din perspectiva bărbaților.

După ce imaginea din mintea mea era din ce în ce mai clară, în cele mai mici detalii, îi spun: „Am o ipoteză pe care mi-o confirmi sau nu. Ai fost o adolescentă normală, ca toți adolescenții, care avea nevoie de un grup social care să o valideze ca membru, ca ființă umană, ca tânără femeie. Încercările tale de a fi inclusă în grupul pe care îl vizai se loveau de controlul excesiv al mamei și de cruzimea celorlalte fete. Te aflai la mijlocul dintre dorință și vinovăție. Dorința de a te separa, cum e și firesc la acea vârstă, de familie și vinovăția că o faci pe mama să se supere și să sufere. Dorința de a fi parte dintr-un grup ca o formă de recunoaștere socială specifică acelei vârste și vinovăția că, aparent, nu aveai toate calitățile pe care îți imaginai că ar fi trebuit să le ai ca să fii acceptată ca membru cu drepturi depline. Pe de o parte dorința, pe de altă parte vinovăția, au creat în tine acest conflict și imaginea că nu ești adecvată pentru niciuna dintre lumi: cea a familiei și cea a prietenelor. Chiar dacă relațiile tale cu mama și cu prietenele din adolescență s-au schimbat, modelul a rămas. Pentru că ce a rămas constant este sentimentul de inadecvare și supărarea pe tine că nu poți să fii așa cum își doresc ceilalți să fii.

Lângă L. te simți în siguranță, așa cum te simțeai și în perioadele scurte în care tatăl tău era prezent. Asta face ca relațiile tale cu bărbații să fie satisfăcătoare și să poți lucra într-un mediu care cultural este atribuit bărbaților. Lucrurile sunt diferite, însă, în relație cu femeile. Și, chiar dacă pe mama ai iertat-o și ai înțeles-o, chiar dacă ți-ai iertat prietenele de atunci și ați lămurit neclaritățile din acea vreme, ce a rămas constantă este supărarea pe tine. O supărare care te paralizează și te face să îți exprimi cu greu punctele de vedere,în ciuda dorinței tale, ca să nu le superi pe femeile din jur. O supărare care îți alimentează imaginea despre tine că ai un defect care te împiedică să ai o voce, Și le permiți astfel să te umilească, să te reducă la tăcere. O tăcere pe care consideri că o meriți, pentru că te faci vinovată de dreptul de a gândi diferit.”

M-am oprit și am așteptat o reacție. De pe divan am auzit un plânset ușor și o șoaptă: „Până la urmă ce am de învățat este să mă iert pe mine și să accept că sunt diferită.”

P.S.: Textul a fost scris cu câteva zile în urmă și a trecut și prin filtrul persoanei respective înainte de a-l publica.

Angoasa de 10++

Zilele trecute un nou subiect a aprins spiritele pe rețelele sociale. Angajații unei pizzerii din București dădeau note (de 10 și 10++, după cum reiese din fotografiile ajunse virale) fetelor care treceau prin fața localului. Acest gest a stârnit reacții virulente împotriva lor fiind acuzați de misoginism, de agresivitate împotriva fetelor/femeilor, multe dintre cele și cei care comentau spunând că au perceput această acțiune ca pe o intruziune.

Dar cât de grav este în realitate gestul acestor tineri? Poate fi el considerat o dovadă de misoginism? Notele acelea reprezintă etichete cu adevărat? Poate fi privit și dintr-o altă perspectivă?

Nu mai este un secret că „bărbații vin de pe Marte și femeile vin de pe Venus”. Cărțile de psihologie pentru toți ne arată, sub o formă sau alta, pe de o parte că bărbații au un anumit mod de a-și manifesta aprecierea și iubirea, diferit de cel al femeilor. Pe de altă parte argumentează că există chiar mai multe limbaje ale iubirii pe care fiecare individ din specia umană le are.

„Evaluarea” cu note a unor oameni este comună în societate. Începând cu notele de la școală, continuând cu competițiile sportive (precum gimnastica sau înotul sincron, ca să dau câteva exemple) și terminând cu competițiile de Miss și Mister internaționale (pornind însă chiar cu cele ale bobocilor de la liceu și facultate) toate se bazează pe subiectivismul arbitrilor desemnați, bărbați și femei în proporții diferite. Noi suntem o specie care ne bazăm în aprecieri și alegeri pe subiectivism. Adică pe ceea ce corespunde unor conținuturi ale inconștientului. Pe unele le proiectăm pe ceilalți, constituindu-se astfel în criterii ferme, personale, de evaluare și alegere. E arhicunoscută teoria că ne alegem partenerii funcție de părinții pe care i-am avut.

Băieții fac aprecierile „la vedere”, în lumina zilei. Fetele le fac diferit, dar le fac și ele. Uneori cu note, alteori cu „jocuri de societate” care răspund la întrebări precum „Cu cine te-ai căsători o noapte?” și urmează un clasament al candidaților, cu explicații detaliate. Dar se întâmplă ca aceste evaluări să fie și publice, iar obiectivizarea bărbaților (fenomen invers atât de clamat în cazul băieților de la pizzerie) este mai clară în quiz-urile (scuzați englezismul, dar nu am găsit alt termen mai apropiat) de pe rețelele sociale.

Nota 10 este încărcată social cu numeroase semnificații, cele mai multe negative. Sensul pozitiv al singurului 10 din istoria gimnasticii, primit de Nadia Comăneci la Toronto este atribuitdoar excelenței în mentalul colectiv, nu și normalității. Pentru că mulți dintre noi au amintiri traumatice legate de această notă „10”. Cea mai frecventă este următoarea: Când luam note mai mici eram comparați cu prieteni și colegi și eram întrebați „X de ce a putut să ia 10 și tu nu?”. Apoi, când luam un 10 și X lua o notă mai mică, în loc de o laudă primeam „Și ce mare lucru? Pentru tine înveți, nu pentru mine!” Acest tip de situații stau fundament pentru modul în care mai târziu știm sau nu să primim complimente sau aprecieri. Mai precis cum nu știm să le primim.

Problema pe care o văd eu în acest eveniment este de natură narcisică. Psihanaliștii sunt familiarizați cu teoria dezvoltării narcisice a lui Heinz Kohut. Această teorie spune că, pe lângă formele sale bolnăvicioase, patologice, narcisismul are și o dimensiune sănătoasă. Aceasta presupune ca ființa umană să fie conștientă în primul rând de imperfecțiunea sa și de limitele sale. În același timp să fie conștientă de potențialul său și să încerce să îl exploateze cât poate de mult într-o viață. O astfel de persoană, conștientă de calitățile și neajunsurile sale, la o evaluare pozitivă nesolicitată ar spune fie un simplu „Mulțumesc!”, fie mai elaborat „fugi, bă, de-aici, cu evaluările tale!” Și teoria lui Kohut mai spune ceva: unele dintre semnele de maturitate (însănătoșire psihică) sunt umorul, jocul și autoironia. Ce vedem cel mai des în societatea românească este lipsa acestora pe toate palierele.

Reacțiile virulente împotriva băieților de la pizzerie scot în evidență un alt aspect. Dacă luăm de bună postarea inițială, înțelegem că băieții s-au rezumat la a da note. Nu au atins, nu au pipăit, nu au jignit verbal pe nimeni. Mai simplu spus, în felul lor adolescentin (da,adolescența durează până pe la 25 de ani, iar în anumite situații poate să treacă de 50) au transmis la întâmplare complimente unor fete sau femei. Reacția fetelor deranjate este o dovadă că noi, în ansamblul societății noastre, nu știm să primim complimente. Neștiind să primim complimente, nu știm să primim nici afecțiune. Sau nu o recunoaștem dacă nu ne este oferită așa cum ne așteptăm noi, după standardele pe care ni le-am setat pe parcursul vieții. În termenii lui Kohut suferim de „deficit narcisic” pe care încercăm să ni-l ascundem fie justificându-ne, fie devenind foarte critici și agresivi la adresa celorlalți, fie apărându-ne de ceea ce percepem ca fiind intruziune și agresivitate.

De la Freud știm că băieții suferă de angoasă de castrare, stare care se accentuează în relație cu un părinte (prea autoritar); nu contează dacă vorbim de mamă sau de tată. Pe măsură ce cresc, băieții fie rezolvă această angoasă în relație cu alte persoane, echilibrate psihic, fie sunt re-traumatizați de societate. O societate care stabilește norme peste norme, excluzând nuanțe, pentru că acestea nu mai au loc de atâtea norme. Aplicând fără nuanță aceste norme peste jocul unor băieți care manifestă aprecierea față de ceea ce consideră ei ca fiind frumos, este o modalitate prin care societatea devine agresivă și amplifică nu doar angoasa de castrare, ci și sentimentele inconștiente de vinovăție și rușine.

O întrebare de reflecție: când de 1 și 8 martie unele entități împart flori fetelor și femeilor, de ce nu sunt privite ca gesturi intruzive și agresive? Și încă una și închei: dacă de 1 și 8 martie aceleași entități dau flori doar anumitor fete sau femei, din varii motive, este discriminare?

P.S.: Vrem să schimbăm mentalități. Vrem să impunem respect. Vrem să schimbăm atitudinile agresive, hărțuitoare și misogine. Dar este agresivitatea o soluție eficientă?

Una dintre prietenele mele a făcut săptămâna trecută  postare prin care comenta admirativ la adresa discursului final al unuia dintre personajele din Midnight Mass. M-a făcut curioasă așa că l-am căutat pe Netflix și am văzut cele 7 episoade ale mini-seriei în 3 zile. Da, foarte frumos și profund discursul din final al lui Erin.

După ultima secvență, când s-a încheiat și ultimul episod, am rămas cu o senzație de disconfort. Lucru care m-a făcut să reflectez la subiectul serialului, la personaje, la simbolurile care mi-au rămas în minte.

Acțiunea se petrece pe o insulă la 50 de kilometri de continent, unde locuiesc puțin peste 100 de oameni. Începutul acțiunii este marcat de întoarcerea acasă a unui tânăr localnic după 4 ani de închisoare pentru ucidere din culpă și de sosirea pe insulă a unui tânăr preot care să îl  suplinească pe bătrânul monsenior care plecase într-un pelerinaj în timpul căruia s-a îmbolnăvit.

O insulă izolată este ca un om care se retrage din lume, care își duce viața printre amintiri, printre regrete, culpă, furie, disperare, dorința de a întoarce timpul. Bântuit de gânduri de reparație, încercări de iertare pe sine, părinți sau semeni. Aflat într-o căutare asiduă de înțelegere, de acceptare, de reclădit relații. Și apoi apar gândurile despre moarte, despre dispariție, dezintegrare, distrugere. Dar nu înainte de a căuta sau de a renunța la credința într-o divinitate.

Izolarea nu este lipsită de nevoie de miracole. Iar încercarea de a satisface această nevoie e uneori calea sigură spre fanatism. Fanatism care nu de puține ori e mai aproape de moarte decât de viață, căci dogma nu poate înlocui iubirea și speranța nici a unei renașteri psihice, dar mai ales a unei (re)nașteri fizice.

Midnight Mass este o metaforă pentru izolare, pentru credința oarbă, fanatism, pentru incapacitatea de a iubi și de a ierta și despre setea de a-i domina pe ceilalți pe care cu fățărnicie îi privești. M-a durut, cred, intruziunea în viața celuilalt, din dorința de a-i da ceva ce nu a cerut. M-a răscolit curajul de a-ți sacrifica viața pentru ca alții să nu ajungă să sufere de consecințele izolării și refugierii în practici mistice.

Izolarea nu poate fi o soluție pentru nicio suferință. Pentru că în izolare mintea își găsește cel mai bun cadru pentru a da frâu liber fantasmelor care ne bântuie zilele și/sau nopțile, stările de reverie sau visele nocturne. Izolarea este o boală care duce la (auto)distrugere; ea nu urmărește viața, ci anticipează moartea.

Filmările sunt spectaculoase și ai senzația că ești acolo, lângă ei, cu ei. Scenariul nu îți lasă prea mult de anticipat, așa că vrei nu vrei intri în fiecare episod cu o curiozitate firească. Iar muzica este incredibil de bine aleasă pentru a susține fiecare scenă.

Măștile din spatele măștii

Îți mai amintești cum a fost începutul stării de urgență pentru tine și pentru cei din jur? Cu siguranță pentru fiecare dintre noi a fost o perioadă de neliniști, de îngrijorare, de confuzie, de nevoie de siguranță și de înțelegere a modului în care lumea se schimbă.

Teodor Hossu-Longin a imaginat începutul stării de urgență pentru câțiva dintre locuitorii unui bloc din București. Pornind de la administratorul blocului, un pensionar agramat cu nostalgii comuniste, până la decana de vârstă, o doamnă cu o vârstă venerabilă, stilată, cu tabieturi cu parfum interbelic.

Toate personajele sunt atât de bine conturate încât e relativ simplu să le recunoști  în persoanele pe care le-ai întâlnit la un moment dat în viață. Sau poate le întâlnești constant în „marele bloc” Facebook unde circulă la fel de liber precum teoriile conspirației adunate toate în jurnalul administratorului blocului unde a plasat Teo acțiunea cărții.

Te distrezi, n-ai cum altfel, recunoscând expresiile pe care fie le foloseai în tinerețe, fie le folosești chiar acum sau le-ai auzit rostite de băieții cool din gașca de liceu. Te enervezi, sigur eu am făcut-o, citind paginile „de jurnal”scrise agramat de un narcisist, egoist și avar. Chiar mă întrebam de ce ne este atât de simplu să corectăm copiii atunci când fac greșit acordul subiectului cu predicatul, dar în fața unor adulți tăcem din gură și ignorăm? Poate pentru că ne gândim că pe adulți nu-i mai putem schimba, așa că îi lăsăm în ignoranța lor.

E prezent și vecinul săritor, care își pune timpul la dispoziția celorlalți să le facă cumpărăturile. Și tinerii în prag de final de adolescență care prin aburii alcoolului imaginează cum dau lovitura și se îmbogățesc. Și managerul de companie care a renunțat la o carieră de intelectual pentru una cu câștiguri consistente care, de altfel, nu-i cumpără fericire.

Nu avea cum să lipsească bugetara angajată de o viață la stat. Și nu oriunde, ci la ministerul care a fost cel mai solicitat timp de doi ani de zile. Nu ai cum să nu o recunoști în majoritatea persoanelor angajate la stat pe care le-ai întâlnit odată în viață.

Poveștile de viață ale protagoniștilor, trecutul care i-a modelat pentru cine sunt în prezent, au fost introduse cu mare grijă în cursul lecturii. Chiar înainte de a te întreba dar de ce oare reacția la starea de urgență a acestui personaj este așa și nu altfel?

Concluzia mea la finalul cărții este că și boala și-a ales victimele cu grijă. Sigur, nu este o generalitate, nu este ceva ce se poate aplica tuturor. Dar clar nu s-a atins de cei care au fost „vrăjiți” și aveau darul de a se bucura de fiecare zi așa cum venea ea.

Este o lectură excelentă pentru un week-end liniștit. Realitatea personală a stării de urgență, a pandemiei, e condesată în paginile romanului lui Teodor Hossu-Longin. Oricât de mare a fost disperarea de la început de a obține o amărâtă de mască care apoi se recondiționa constant până au dat drumul importurilor din China; oricât de mare a fost lupta politică pentru și împotriva măștilor; oricât de mare a fost rezistența unor dintre noiîn a purta masca în perioada pandemiei; nicio mască nu va ascunde cu adevărat măștile cu care ne privim în oglindă, cu care relaționăm cu ceilalți, pe carecu greu le putem schimba astfel încât să ne arate așa cum suntem.

Cartea o găsiți https://hyperliteratura.ro/produs/mastile-din-spatele-mastii/. Poate aveți norocde un exemplar cu autograf.

Să scrii o carte este o artă. Să scrii chiar un text în care să spui ceva relevant pentru cititor necesită talent și „verb”, cum se spunea pe vremuri în redacțiile în care am lucrat. Ca în orice altă profesie, sau să îi spunem mai degrabă vocație, sunt „zei” la care ne uită cu admirație și ne întrebăm, dacă ne întrebăm, eu mă întreb cu siguranță, de unde le vine inspirația și cum reușesc să scrie rând după rând, pagină după pagină cărți pe care nu le poți lăsa din mână. Cărți pentru care nu dormi nopțile pentru că nu poți amâna pentru următoarea zi să afli ce e de aflat 20-30 de pagini mai încolo.

Deseori am pățit să adorm cu cartea în mână. Am cărți pe care le-aș reciti deîndată dacă nu ar fi multe altele deja cumpărate și care își așteaptă cuminți rândul. Unele se ambiționează să sară acest rând și să îmi ocupe mintea cu ce au să-mi ofere.

Asta a făcut și Despre scris a lui Stephen King. I-am citit o parte dintre cărți, am văzut și ecranizările după multe dintre ele, dar nefiind chiar genul meu preferat de literatură, i-am spus „Regelui” în urmă cu mai mulți ani că ne-om mai revedea cândva, dar nu foarte curând.

Și cu această carte am stat pe gânduri vreo câteva săptămâni până să o cumpăr. Dacă nu ar fi fost disperarea ce mă încearcă când văd o pagină albă în fața ochilor pe care trebuie să scriu lucruri importante pentru lucrarea de disertație, poate aș mai fi amânat cine știe cât întâlnirea cu dumneaei. Nu știu cum e la alții, dar în cazul meu nevoia și disperarea preiau controlul în astfel de situații. Admit că am cochetat și cu ideea unui curs de scriere creativă, am fost chiar la un workshop de scriere psihanalitică.

De scris am scris, nu zic nu. Când am început să citesc jumătatea de autobiografie a lui King, m-a prins mai repede decât anticipam. Apoi nu am mai putut lăsa cartea din mână până la ultimul capitol pe care l-am citit într-o săptămână. E cam greu de dus acesta.

Prima jumătate a cărții este, cum spuneam, și cum de altfel promite și prezentarea volumului, o sintetică autobiografie a devenirii lui dintr-un copil crescut de o mamă singură, având un frate mai mare pasionat de știință, într-un scriitor de succes, vândut în lumea întreagă, încasând milioane de dolari pentru majoritatea titlurilor sale publicate.

Trăind în sărăcie lucie, la mila rudelor, cu mama lucrând la 2 sau chiar 3 locuri de muncă, King știa că putea face orice, dar trebuia să se țină de școală. Asta era cerința principală a mamei. De altfel mama i-a fost primul cititor,în timp ce fratele a fost primul care i-a publicat scrierile. Mama i-a fost suport și l-a încurajat să continue să scrie chiar și atunci când ceea ce citea era de o naivitate specifică vârstei. Ce noroc pe el cu o astfel de mamă!

Succesul lui King se bazează pe un teanc gros de scrisori de refuz, bătute întâi într-un cui în peretele din camera sa. Sigur că suferea, dar nu se lăsa descurajat. Privind cu ochii scriitorului de succes la copilul care scria mereu și orice, este de remarcat extraordinarul simț al umorului cu care King își spune povestea.

Citindu-l nu m-am putut opri să nu mă gândesc ce se întâmplă cu noi pe măsură ce creștem. În clasele I-IV scriam cu toții compuneri. Îmi amintesc de două pe care le-am scris și de care sunt tare mândră și azi deși tot ce mai știu sunt doar titlul în cazul uneia și tema în cazul celeilalte. Mulți dintre noi scriem la vârsta aceea cu sinceritate tot ce vedem și ce simțim, despre tot ceea ce ne impresionează. Închidem ochii și fie ne imaginăm fie retrăim în memorie acele evenimente care ne-au făcut să simțim cele mai puternice emoții. Apoi a venit (și încă vine și pentru generațiile ce ne-au urmat în școală) perioada aceea a comentariilor învățate pe de rost, a schemelor de argumentație învățate pe de rost, cu definițiile genurilor, stilurilor etc. învățate pe de rost. Ca mai apoi,cei care ajung studenți la Litere să audă „Ceea ce ați învățat în liceu, UITAȚI!” Care va să zică 8 ani în care se îndoapă mințile celor aflați în dezvoltare cu scheme și comentarii și definiții, ca apoi să se forțeze să scape de clișee pentru a-și redescoperi propria voce.

Revenind la Despre scris. După autobiografia din care aflăm cum a devenit scriitorul scriitor de succes, cocoțându-se pe un munte de refuzuri și mici bucurii, King ne introduce în laboratorul de scris. Expune fără rezerve uneltele, metoda, cititorul ideal și UȘA. Partea cu UȘA mi-am dat seama că mie mi-a lipsit. Cum scriu cu ușa închisă. Când deschid ușa și pentru cine. Și, în general, când o reînchid și când o deschid din nou.

Am să închei acest scurt articol spunând că, dacă aveți de scris texte, de orice fel, și sunteți în încurcătură, în impas, în pană de idei, trebuie să citiți cartea asta. Veți râde, garantat. Da, asta este surpriza cea mai mare: scriitorul de crime & mistery dă cu umorul pe fiecare pagină, ca și cum ar vrea să recupereze fiecare pagină de groază pe care a scris-o și pentru care a primit zeci de mii de scrisori critice sau chiar cu amenințări.

Ultimul capitol este despre reziliență. Nu vă spun mai mult. Doar că citindu-l am realizat că în fiecare dintre noi există puterea de a renaște, de a ierta și de a fi recunoscător. Și n-ar strica să le găsi înainte de o tragedie.

Viața cu boala psihică, am învățat din lecturile mărturisirilor făcute cu genuinitate și curaj de Elyn R. Saks în Centrul nu se mai poate susține și Arnhild Lauveng în Mâine eram veșnic leu, este dureroasă atât pentru cel ce poartă diagnosticul, cât și pentru apropiații săi.  

Neliniștiți este o privire aruncată în viața unui cuplu din care unul primește un diagnostic psihiatric sever. Ca partener de viață nu vezi în simptome boala, ci efortul celuilalt de a trăi și a crea până la epuizare. Persoana iubită se transformă sub ochii tăi și neputința poate să te paralizeze. Stai și privești cum se autodistruge până când apare diagnosticul.

Atunci viața se schimbă. Iubirea e încă acolo și nu te lasă să fugi. Urmărești dacă și-a luat medicamentele, urmărești dacă se odihnește suficient, încerci să împiedici acțiuni care ar putea să-i pună viața în pericol și viața celorlalți în pericol. Urmărești la propriu.

Din mărturisirile celor două autoare menționate anterior am mai aflat că viața cu boala psihică începe cu o obligatorie acceptare a diagnosticului. Și odată cu aceasta, cu acceptarea tratamentului medicamentos. Și cu asumarea unei munci continue până la sfârșitul vieții cu a fi în permanență conștientă nevoia de a respecta un program și un tratament.

Neacceptarea îi „îmbolnăvește” și pe cei din jur. Nu cu același diagnostic, dar cu durere nesfârșită, cu anxietate sufocantă, cu groaza că în clipa următoare se poate produce o tragedie.

Regizorul Joachim Lafosse și-a pus viața pe ecran și a făcut-o în așa fel încât fiecare spectator să simtă și durerea, și teama, și revolta, dar și generozitatea și iubirea.  Până la urmă, filmul nu este despre boala în sine, ci despre relația de iubire care poate  (sau nu) să supraviețuiască unui diagnostic psihiatric.  ”Imediat ce intrăm într-o relație de natură romantică, putem spune cu certitudine că va fi la un moment un moment de slăbiciune, pentru că celălalt nu seamănă niciodată cu ce ne imaginăm noi. Pentru mine, relațiile care durează sunt cele în care cuplul a supraviețuit unui moment ca acesta. Aici are loc adevăratul romantism.”

Promisiunile unei vieți cu boala psihică severă, nu pot fi de vindecare, dar pot fi doar legate de tratament, de grijă, de iubire.

De vineri, 8 aprilie 2022, e în cinematografe, distribuit de Bad Unicorn. Să mergeți să-l vedeți.

Older Posts »