Feed on
Posts
Comments

Împreună cu prietena și colega mea, Liana Dumitru, ambele cu formare în psihoterapie psihanalitică, preocupate de sănătatea mintală a copiilor și adolescenților, am realizat un ghid de gestionare a emoțiilor copiilor și adolescenților aflați în zone de conflict și în tabere de refugiați.

Am răspuns astfel solicitării Oanei Bîzgan, fostă deputată în parlamentul României, care, împreună cu Vital Voices Global Partnership, se află în contact permanent cu femei, mame și persoane care lucrează și au în grijă copii abandonați în Ucraina. Am aflat de dramele pe care aceste femei și copiii și adolescenții lor le trăiesc zilnic sub amenințare permanentă.

Liana și cu mine ne-am inspirat din munca de cercetare și articolele de specialitate pe care colegi de breaslă le-au publicat în jurnalele profesionale în urma experiențelor pe care le-au trăit lucrând cu copiii refugiaților din întreaga lume. Am pus în acest ghid propriile noastre experiențe și cunoașterea pe care am dobândit-o în anii de practică de specialitate.

În procesul de concepere a acestui ghid am încercat să ne imaginăm, deși nu avem pretenția că știm cu exactitate ce pot să simtă copiii, adolescenții și femeile aflate în zone de conflict armat, situațiile în care se află și spațiul și resursele pe care le au la dispoziție. Ghidul conține câteva activități utile de la care se poate porni, pe lângă câteva informații despre emoțiile care pot să apară cu virulență în situații de traumă și de criză extreme.

Sperăm că va fi de folos cât mai multor persoane. Este gratuit, tradus în ucraineană, rusă și engleză, cu sprijinul senatoarei PNL Iulia Scântei. Este ilustrat cu desenele Elenei și ale lui Andrei, cu gânduri de speranță pentru cei mai vulnerabili dintre cei care se află în mijlocul evenimentelor și cei care fug din calea războiului.

Ghid în română
Ghid în engleză
Ghid în ucraineană
Ghid în rusă

Una dintre prietenele mele a făcut săptămâna trecută  postare prin care comenta admirativ la adresa discursului final al unuia dintre personajele din Midnight Mass. M-a făcut curioasă așa că l-am căutat pe Netflix și am văzut cele 7 episoade ale mini-seriei în 3 zile. Da, foarte frumos și profund discursul din final al lui Erin.

După ultima secvență, când s-a încheiat și ultimul episod, am rămas cu o senzație de disconfort. Lucru care m-a făcut să reflectez la subiectul serialului, la personaje, la simbolurile care mi-au rămas în minte.

Acțiunea se petrece pe o insulă la 50 de kilometri de continent, unde locuiesc puțin peste 100 de oameni. Începutul acțiunii este marcat de întoarcerea acasă a unui tânăr localnic după 4 ani de închisoare pentru ucidere din culpă și de sosirea pe insulă a unui tânăr preot care să îl  suplinească pe bătrânul monsenior care plecase într-un pelerinaj în timpul căruia s-a îmbolnăvit.

O insulă izolată este ca un om care se retrage din lume, care își duce viața printre amintiri, printre regrete, culpă, furie, disperare, dorința de a întoarce timpul. Bântuit de gânduri de reparație, încercări de iertare pe sine, părinți sau semeni. Aflat într-o căutare asiduă de înțelegere, de acceptare, de reclădit relații. Și apoi apar gândurile despre moarte, despre dispariție, dezintegrare, distrugere. Dar nu înainte de a căuta sau de a renunța la credința într-o divinitate.

Izolarea nu este lipsită de nevoie de miracole. Iar încercarea de a satisface această nevoie e uneori calea sigură spre fanatism. Fanatism care nu de puține ori e mai aproape de moarte decât de viață, căci dogma nu poate înlocui iubirea și speranța nici a unei renașteri psihice, dar mai ales a unei (re)nașteri fizice.

Midnight Mass este o metaforă pentru izolare, pentru credința oarbă, fanatism, pentru incapacitatea de a iubi și de a ierta și despre setea de a-i domina pe ceilalți pe care cu fățărnicie îi privești. M-a durut, cred, intruziunea în viața celuilalt, din dorința de a-i da ceva ce nu a cerut. M-a răscolit curajul de a-ți sacrifica viața pentru ca alții să nu ajungă să sufere de consecințele izolării și refugierii în practici mistice.

Izolarea nu poate fi o soluție pentru nicio suferință. Pentru că în izolare mintea își găsește cel mai bun cadru pentru a da frâu liber fantasmelor care ne bântuie zilele și/sau nopțile, stările de reverie sau visele nocturne. Izolarea este o boală care duce la (auto)distrugere; ea nu urmărește viața, ci anticipează moartea.

Filmările sunt spectaculoase și ai senzația că ești acolo, lângă ei, cu ei. Scenariul nu îți lasă prea mult de anticipat, așa că vrei nu vrei intri în fiecare episod cu o curiozitate firească. Iar muzica este incredibil de bine aleasă pentru a susține fiecare scenă.

Măștile din spatele măștii

Îți mai amintești cum a fost începutul stării de urgență pentru tine și pentru cei din jur? Cu siguranță pentru fiecare dintre noi a fost o perioadă de neliniști, de îngrijorare, de confuzie, de nevoie de siguranță și de înțelegere a modului în care lumea se schimbă.

Teodor Hossu-Longin a imaginat începutul stării de urgență pentru câțiva dintre locuitorii unui bloc din București. Pornind de la administratorul blocului, un pensionar agramat cu nostalgii comuniste, până la decana de vârstă, o doamnă cu o vârstă venerabilă, stilată, cu tabieturi cu parfum interbelic.

Toate personajele sunt atât de bine conturate încât e relativ simplu să le recunoști  în persoanele pe care le-ai întâlnit la un moment dat în viață. Sau poate le întâlnești constant în „marele bloc” Facebook unde circulă la fel de liber precum teoriile conspirației adunate toate în jurnalul administratorului blocului unde a plasat Teo acțiunea cărții.

Te distrezi, n-ai cum altfel, recunoscând expresiile pe care fie le foloseai în tinerețe, fie le folosești chiar acum sau le-ai auzit rostite de băieții cool din gașca de liceu. Te enervezi, sigur eu am făcut-o, citind paginile „de jurnal”scrise agramat de un narcisist, egoist și avar. Chiar mă întrebam de ce ne este atât de simplu să corectăm copiii atunci când fac greșit acordul subiectului cu predicatul, dar în fața unor adulți tăcem din gură și ignorăm? Poate pentru că ne gândim că pe adulți nu-i mai putem schimba, așa că îi lăsăm în ignoranța lor.

E prezent și vecinul săritor, care își pune timpul la dispoziția celorlalți să le facă cumpărăturile. Și tinerii în prag de final de adolescență care prin aburii alcoolului imaginează cum dau lovitura și se îmbogățesc. Și managerul de companie care a renunțat la o carieră de intelectual pentru una cu câștiguri consistente care, de altfel, nu-i cumpără fericire.

Nu avea cum să lipsească bugetara angajată de o viață la stat. Și nu oriunde, ci la ministerul care a fost cel mai solicitat timp de doi ani de zile. Nu ai cum să nu o recunoști în majoritatea persoanelor angajate la stat pe care le-ai întâlnit odată în viață.

Poveștile de viață ale protagoniștilor, trecutul care i-a modelat pentru cine sunt în prezent, au fost introduse cu mare grijă în cursul lecturii. Chiar înainte de a te întreba dar de ce oare reacția la starea de urgență a acestui personaj este așa și nu altfel?

Concluzia mea la finalul cărții este că și boala și-a ales victimele cu grijă. Sigur, nu este o generalitate, nu este ceva ce se poate aplica tuturor. Dar clar nu s-a atins de cei care au fost „vrăjiți” și aveau darul de a se bucura de fiecare zi așa cum venea ea.

Este o lectură excelentă pentru un week-end liniștit. Realitatea personală a stării de urgență, a pandemiei, e condesată în paginile romanului lui Teodor Hossu-Longin. Oricât de mare a fost disperarea de la început de a obține o amărâtă de mască care apoi se recondiționa constant până au dat drumul importurilor din China; oricât de mare a fost lupta politică pentru și împotriva măștilor; oricât de mare a fost rezistența unor dintre noiîn a purta masca în perioada pandemiei; nicio mască nu va ascunde cu adevărat măștile cu care ne privim în oglindă, cu care relaționăm cu ceilalți, pe carecu greu le putem schimba astfel încât să ne arate așa cum suntem.

Cartea o găsiți https://hyperliteratura.ro/produs/mastile-din-spatele-mastii/. Poate aveți norocde un exemplar cu autograf.

Să scrii o carte este o artă. Să scrii chiar un text în care să spui ceva relevant pentru cititor necesită talent și „verb”, cum se spunea pe vremuri în redacțiile în care am lucrat. Ca în orice altă profesie, sau să îi spunem mai degrabă vocație, sunt „zei” la care ne uită cu admirație și ne întrebăm, dacă ne întrebăm, eu mă întreb cu siguranță, de unde le vine inspirația și cum reușesc să scrie rând după rând, pagină după pagină cărți pe care nu le poți lăsa din mână. Cărți pentru care nu dormi nopțile pentru că nu poți amâna pentru următoarea zi să afli ce e de aflat 20-30 de pagini mai încolo.

Deseori am pățit să adorm cu cartea în mână. Am cărți pe care le-aș reciti deîndată dacă nu ar fi multe altele deja cumpărate și care își așteaptă cuminți rândul. Unele se ambiționează să sară acest rând și să îmi ocupe mintea cu ce au să-mi ofere.

Asta a făcut și Despre scris a lui Stephen King. I-am citit o parte dintre cărți, am văzut și ecranizările după multe dintre ele, dar nefiind chiar genul meu preferat de literatură, i-am spus „Regelui” în urmă cu mai mulți ani că ne-om mai revedea cândva, dar nu foarte curând.

Și cu această carte am stat pe gânduri vreo câteva săptămâni până să o cumpăr. Dacă nu ar fi fost disperarea ce mă încearcă când văd o pagină albă în fața ochilor pe care trebuie să scriu lucruri importante pentru lucrarea de disertație, poate aș mai fi amânat cine știe cât întâlnirea cu dumneaei. Nu știu cum e la alții, dar în cazul meu nevoia și disperarea preiau controlul în astfel de situații. Admit că am cochetat și cu ideea unui curs de scriere creativă, am fost chiar la un workshop de scriere psihanalitică.

De scris am scris, nu zic nu. Când am început să citesc jumătatea de autobiografie a lui King, m-a prins mai repede decât anticipam. Apoi nu am mai putut lăsa cartea din mână până la ultimul capitol pe care l-am citit într-o săptămână. E cam greu de dus acesta.

Prima jumătate a cărții este, cum spuneam, și cum de altfel promite și prezentarea volumului, o sintetică autobiografie a devenirii lui dintr-un copil crescut de o mamă singură, având un frate mai mare pasionat de știință, într-un scriitor de succes, vândut în lumea întreagă, încasând milioane de dolari pentru majoritatea titlurilor sale publicate.

Trăind în sărăcie lucie, la mila rudelor, cu mama lucrând la 2 sau chiar 3 locuri de muncă, King știa că putea face orice, dar trebuia să se țină de școală. Asta era cerința principală a mamei. De altfel mama i-a fost primul cititor,în timp ce fratele a fost primul care i-a publicat scrierile. Mama i-a fost suport și l-a încurajat să continue să scrie chiar și atunci când ceea ce citea era de o naivitate specifică vârstei. Ce noroc pe el cu o astfel de mamă!

Succesul lui King se bazează pe un teanc gros de scrisori de refuz, bătute întâi într-un cui în peretele din camera sa. Sigur că suferea, dar nu se lăsa descurajat. Privind cu ochii scriitorului de succes la copilul care scria mereu și orice, este de remarcat extraordinarul simț al umorului cu care King își spune povestea.

Citindu-l nu m-am putut opri să nu mă gândesc ce se întâmplă cu noi pe măsură ce creștem. În clasele I-IV scriam cu toții compuneri. Îmi amintesc de două pe care le-am scris și de care sunt tare mândră și azi deși tot ce mai știu sunt doar titlul în cazul uneia și tema în cazul celeilalte. Mulți dintre noi scriem la vârsta aceea cu sinceritate tot ce vedem și ce simțim, despre tot ceea ce ne impresionează. Închidem ochii și fie ne imaginăm fie retrăim în memorie acele evenimente care ne-au făcut să simțim cele mai puternice emoții. Apoi a venit (și încă vine și pentru generațiile ce ne-au urmat în școală) perioada aceea a comentariilor învățate pe de rost, a schemelor de argumentație învățate pe de rost, cu definițiile genurilor, stilurilor etc. învățate pe de rost. Ca mai apoi,cei care ajung studenți la Litere să audă „Ceea ce ați învățat în liceu, UITAȚI!” Care va să zică 8 ani în care se îndoapă mințile celor aflați în dezvoltare cu scheme și comentarii și definiții, ca apoi să se forțeze să scape de clișee pentru a-și redescoperi propria voce.

Revenind la Despre scris. După autobiografia din care aflăm cum a devenit scriitorul scriitor de succes, cocoțându-se pe un munte de refuzuri și mici bucurii, King ne introduce în laboratorul de scris. Expune fără rezerve uneltele, metoda, cititorul ideal și UȘA. Partea cu UȘA mi-am dat seama că mie mi-a lipsit. Cum scriu cu ușa închisă. Când deschid ușa și pentru cine. Și, în general, când o reînchid și când o deschid din nou.

Am să închei acest scurt articol spunând că, dacă aveți de scris texte, de orice fel, și sunteți în încurcătură, în impas, în pană de idei, trebuie să citiți cartea asta. Veți râde, garantat. Da, asta este surpriza cea mai mare: scriitorul de crime & mistery dă cu umorul pe fiecare pagină, ca și cum ar vrea să recupereze fiecare pagină de groază pe care a scris-o și pentru care a primit zeci de mii de scrisori critice sau chiar cu amenințări.

Ultimul capitol este despre reziliență. Nu vă spun mai mult. Doar că citindu-l am realizat că în fiecare dintre noi există puterea de a renaște, de a ierta și de a fi recunoscător. Și n-ar strica să le găsi înainte de o tragedie.

Viața cu boala psihică, am învățat din lecturile mărturisirilor făcute cu genuinitate și curaj de Elyn R. Saks în Centrul nu se mai poate susține și Arnhild Lauveng în Mâine eram veșnic leu, este dureroasă atât pentru cel ce poartă diagnosticul, cât și pentru apropiații săi.  

Neliniștiți este o privire aruncată în viața unui cuplu din care unul primește un diagnostic psihiatric sever. Ca partener de viață nu vezi în simptome boala, ci efortul celuilalt de a trăi și a crea până la epuizare. Persoana iubită se transformă sub ochii tăi și neputința poate să te paralizeze. Stai și privești cum se autodistruge până când apare diagnosticul.

Atunci viața se schimbă. Iubirea e încă acolo și nu te lasă să fugi. Urmărești dacă și-a luat medicamentele, urmărești dacă se odihnește suficient, încerci să împiedici acțiuni care ar putea să-i pună viața în pericol și viața celorlalți în pericol. Urmărești la propriu.

Din mărturisirile celor două autoare menționate anterior am mai aflat că viața cu boala psihică începe cu o obligatorie acceptare a diagnosticului. Și odată cu aceasta, cu acceptarea tratamentului medicamentos. Și cu asumarea unei munci continue până la sfârșitul vieții cu a fi în permanență conștientă nevoia de a respecta un program și un tratament.

Neacceptarea îi „îmbolnăvește” și pe cei din jur. Nu cu același diagnostic, dar cu durere nesfârșită, cu anxietate sufocantă, cu groaza că în clipa următoare se poate produce o tragedie.

Regizorul Joachim Lafosse și-a pus viața pe ecran și a făcut-o în așa fel încât fiecare spectator să simtă și durerea, și teama, și revolta, dar și generozitatea și iubirea.  Până la urmă, filmul nu este despre boala în sine, ci despre relația de iubire care poate  (sau nu) să supraviețuiască unui diagnostic psihiatric.  ”Imediat ce intrăm într-o relație de natură romantică, putem spune cu certitudine că va fi la un moment un moment de slăbiciune, pentru că celălalt nu seamănă niciodată cu ce ne imaginăm noi. Pentru mine, relațiile care durează sunt cele în care cuplul a supraviețuit unui moment ca acesta. Aici are loc adevăratul romantism.”

Promisiunile unei vieți cu boala psihică severă, nu pot fi de vindecare, dar pot fi doar legate de tratament, de grijă, de iubire.

De vineri, 8 aprilie 2022, e în cinematografe, distribuit de Bad Unicorn. Să mergeți să-l vedeți.

„Nu vreau să-mi fac tema la română. Avem din nou Căprioara. Și nu înțeleg de ce trebuie un copil să-și vadă mama murind.”

Asta mi-a spus într-o bună zi fiul meu, care la acel moment avea 12 ani. Era, cred, a treia oară când „Căprioara” de Emil Gârleanu se afla în programă, în alt nivel de studiu. Mi-am amintit că, micuț fiind, îi plăcea foarte mult povestea lui Bambi și îmi cerea adesea să i-o citesc înainte de culcare. O poveste în care un alt pui de căprioară își pierde mama, dar care avea suportul prietenilor și ce mai important, al tatălui, cel mai mare și mai puternic dintre cerbii din Pădure. Și m-am întrebat: ce l-ar putea supăra atât de tare? Ce din mintea lui refuză să ia contact cu o moarte simbolică? Mai ales că, de-a lungul timpului, am avut discuții despre moarte, dispariție, separare.

Emil Gârleanu a rămas în istoria literaturii române ca autorul „celor care nu cuvântă”. Viața sa a fost marcată în copilărie de divorțul părinților când el avea până în 6 ani, de abandonul la o mătușa a mamei care a avut grijă de el în școala primară și apoi de relația cu cel de al doilea soț al mamei. Preocuparea de a da necuvântătoarelor însușiri și caracteristici  umane, mă duce cu gândul la un blocaj în perioada preverbală a dezvoltării sale, o ancorare în poziția schizo-paranoidă din teoria kleiniană. Acea perioadă din dezvoltare în care a simți este mai puternic decât a gândi. Și când obiectul se împarte în bun și rău. Iar funcție de răspunsul mamei la nevoile copilului, ura și agresivitatea cresc din dorința de a distruge ceea ce provoacă anxietate și suferință. Căprioara este un exemplu relevant în acest sens.

Căprioara se află împreună cu puiul ei pe mușchiul gros al unei stânci. Puiul este liniștit în timp ce mama îl linge, îl dezmiardă. Scena de început sugerează diada mamă-bebeluș, starea fuzională pe care amândoi încearcă să o prelungească. La un moment dat, în mintea căprioarei apare gândul separării, nevoia de a-l înțărca, pentru că „timpul acesta trecuse de mult”. Autorul își imaginează acest lucru întâmplându-se brusc. Căprioara se ridică de lângă puiul ei, întrerupând starea edenică dintre ei doi, și începe să fugă „spre țancurile de stâncă”, în speranța că îl pierde. Puiul interpretează acțiunea mamei ca pe o joacă și se ține după ea. Își face curaj și sare de pe o stâncă pe alta, urmărindu-și mama într-o dorința de a prelungi starea edenică în care se aflau. Căprioara are însă grijă să evite pericolele ce ar putea să apară și să îi pună puiul viața în pericol. Este precaută când străbate spații deschise, poienițe, unde sunt expuși. Când pare că puiul face un prim pas spre autonomie, apare și pericolul: lupul. Mama, în încercarea de a-și salva puiul, se aruncă între acesta și ied, iar prădătorul se aruncă asupra ei. Căprioara nu-și permite să simtă durerea înainte de a-și vedea puiul dispărând în pădure.

În Bambi povestea decurge altfel. Deși relația mamă-fiu este aceeași, o diadă perfectă, în care căprioara își protejează și îndrumă puiul, lumea celor doi este mai bogată. Apar prietenii, apare tatăl, cel mai frumos și mai puternic cerb, care protejează întreaga comunitate, chiar dacă nu este prezent în prima parte a vieții puiului. Firul poveștii sugerează că trec doi ani în care mama și fiul trec prin evenimente plăcute împreună, printr-o iarnă în care Bambi învață cum să găsească mâncare și să supraviețuiască, o primăvară și o vară în care mama îl încurajează să aibă relații de prietenie cu alte animăluțe și chiar îl încurajează să descopere iubirea pentru o altă femeie. Moartea mamei este provocată de împușcătura unui vânător, însă puiul nu o vede propriu-zis murind. Se trezește singur în mijlocul pădurii, unde de altfel îl găsește tatăl său care îi spune și promite că este cel care va avea grijă de el de-acum înainte. Finalul poveștii îl găsește pe Bambi având propria sa familie, când i se nasc nu unul, ci doi pui, iar el preia de la tată rolul de lider al comunității.

Căprioara lui Gârleanu ilustrează, cum spuneam mai sus, diada mamă-fiu și procesul de separare care se produce brusc, când în mintea mamei apare nevoia, dorința de a se distanța de bebeluș. În aceasta stare fuzională, apariția bruscă a separării este provocatoare de anxietate, de agresivitate în mintea bebelușului. El nu suportă pierderea obiectului bun, hrănitor și ocrotitor. Iar dorința de a distruge obiectul rău este inevitabilă. Fantasma de distrugere a obiectului rău este ilustrată de apariția lupului. Puiul expulzează agresivitatea din sine în imaginea lupului care o fură și o mănâncă pe mamă. Sadismul este prezent, iar lupul îl scapă pe pui de sentimentul inevitabil de vinovăție.

Lupul este imaginea tatălui care vine și rupe vraja relației edenice dintre mamă și copil. Este perceput de bebeluș ca fiind primejdios principalul pericol al diadei. Tatăl e cel care prin prezența sa, amintește bebelușului că femeia îi aparține.

Pe de altă parte, imaginea mamei pe care sare lupul mă mai duce cu gândul la o scenă de iubire dintre părinți, pe care copilul îi surprinde în dormitor. În mintea lui, actul sexual are conotații agresive, sadice, în care tatăl îi face rău mamei. Iar el o pierde pentru că o percepe neputincioasă în a scăpa de bărbatul care o domină. Privirea pe care copilul o primește din partea mamei surprinsă în actul sexual, este cea de disperare. Privire prin care îl încurajează să plece, să fugă, pentru ca ea să rămână să simtă plăcerea care devine vinovată din actul sexual.

În Bambi relația cu tatăl este diferită. El apare în mijlocul grupului într-un mod impunător. Toți cei prezenți îl privesc cu admirație și respect. Mama lui Bambi îi mărturisește acestuia în șoaptă că cerbul cel falnic este tatăl lui, cel mai puternic și mai admirat dintre cerbi. Această imagine, privită din perspectivă kohutiană, indică satisfacerea nevoii copilului de a-și admira părinții, părintele de același sex. De a dezvolta un imago parental care să creeze structură psihică adecvată. Copilul își admiră părintele, părinții îi permit acest lucru, iar pe măsură ce crește, copilul știe că poate deveni în timp o persoană admirată,, puternică din punct de vedere psihic.

Moartea mamei în Bambi sugerează trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta, așa cum sugera Freud. Bambi se separă de mamă, cu trăirea depresivă specifică etapei kleiniene, și își îndreaptă atenția către tată. Obiectul devine tatăl cel care îl protejează și care îl învață curajul de a înfrunta pericolele naturii, precum incendiul care mistuie pădurea, casa lor, și de-și salva persoana iubită de la moarte. Simbolic, incendiul poate reprezenta perioada de adolescență, când investirea libidinală caută un alt obiect, cel al partenerei. Incendiul este simbolul sexualității în procesul de maturizare. Este perceput ca mistuitor, iar trecerea cu bine prin el este promisiunea maturității psihice.

O deosebire importantă între cele două povești este prezența tatălui în mintea mamei. Dacă în Căprioara lui Gârleanu acesta nu este evocat sub nicio formă, în Bambi el apare, este prezent în mintea mamei. Această prezență constantă în mintea ei, în ciuda absenței fizice, este cea care permite ca procesul separării să fie unul sănătos, netraumatizant pentru copil. În Căprioara, lipsa acestuia din mintea mamei lasă deschisă calea spre incest. Mama și fiul sunt împreună, într-o relație de iubire care, trecând de mult timp vremea înțărcatului, tinde spre o relație incestuoasă, o relație în care o mama insuficient de bună își transformă propriul copil în partener.

Când tatăl partenerul de drept al mamei, își face apariția, acesta este perceput atât de copil cât și de mamă ca un intrus, ca un abuzator, ca un devorator care ia copilului obiectul bun și hrănitor. Și, pentru că este martor al acestui act de violență extremă, copilul trăiește o anxietate puternică, distrugătoare, pe care o percepe extrem de periculoasă, care îi poate pune viața în pericol.

Revenind la Bambi, prima parte a poveștii, cea în care mama îi dezvăluie copilului lumea, îl încurajează să creeze relații de obiect sănătoase, să își dezvolte spațiul psihic experimentând alături de micii săi prieteni, m-a dus cu gândul la necesitatea creării în mintea unor amintiri bune, sănătoase, în care să se simtă sigur și protejat. Sunt acele amintiri la care poate apela atunci când se află în dificultate. Acele amintiri în baza cărora mai târziu poate dezvolta relații personale sigure.

Am fost curioasă de biografia celor doi autori, Felix Salten (pseudonim pentru Siegmund Salzmann) și Emil Gârleanu. Ambii s-au născut în aceeași perioadă, unul la Budapesta (1869), unul la Iași (1878). Familia lui Salten s-a mutat la Viena pe când acesta avea doar 4 săptămâni, după ce o lege le permitea evreilor să se stabilească și să își dezvolte afacerile în Austria. La 16 ani, când afacerea tatălui său intră în faliment este nevoit să renunțe la studii și să se angajeze ca agent de asigurări. În același timp începe să trimită poezii și scurte povești ziarelor din acea vreme. Ulterior este angajat ca scriitor și critic de artă. Romanul „Bambi: O viață în pădure” este cel care îi aduce celebritatea în 1923 când a fost publicat. În perioada ocupării naziste, Salten și familia sa emigrează în Elveția.

Emil Gârleanu se naște la Iași, tatăl său trăgându-se dintr-o familie de răzeși și fiind locotenent – colonel, iar mama fiind de origine greacă. A fost un copil sensibil, care și-a îngrijorat mama prin lungile perioade de visare. Se juca de-a soldații și era fascinat de „Povestitorul copiilor” al lui Creangă. Cum spuneam și la început, părinții s-au despărțit când el încă nu începuse școala, lăsându-l în grija unei mătuși. Mama se recăsătorește cu un colonel, iar fiul ei, ajuns la liceu, se înscrie la școala militară influențat și de tatăl său, dar și de viața pe care a dus-o în preajma cazărmilor militare, unde a fost fascinat de varietatea armelor. Urmează facultatea de Litere din Iași și moare la 36 de ani din cauza tuberculozei. A avut o activitate publicistică bogată, fiind recunoscut în istoria literaturii ca scriitorul necuvântătoarelor.

Grecia antică a exercitat asupra mea o atracție și o fascinație încă din copilărie, de când imaginația îmi zbura spre cultura atenienilor odată cu fiecare pagină a seriei Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Prima vizită la Atena a fost ca o întoarcere acasă. Fiecare stradă îmi părea cunoscută, mirosul portocalilor de pe trotuare, soarele și cerul senin, livezile de măslini și mâncarea proaspătă, dar și minunatele brățări de argint și eșarfele colorate le simțeam ca pe o redescoperire valoroasă a ființei mele. Timpul petrecut la Partenon l-am trăit ca pe o întoarcere acasă. Dacă teoria lui Platon despre nemurirea sufletului este adevărată, atunci cu siguranță sufletul meu a trăit în Grecia, la granița dintre veacurile IV și III î.e.n.

Ceea ce veți citi este o mărturie dintr-un jurnal imaginar al unui adolescent care a trăit undeva între 400-350 î.e.n în Atena.

„Sunt Demetru, fiul lui Aius și al Anisiei din Atena. M-am născut la sărbătoarea zeiței cu 16 veri în urmă. La sărbătoarea din acest, în piața mare a cetății, am adus onoare familiei mele câștigând concursul public de recitare și cântare a poemelor lui Homer. Dintre toți cei de vârsta mea, care învățăm la școală Iliada și Odysseea lui Homer la școală, eu am fost cel mai dedicat nu doar memorării cântecelor, cât și înțelegerii lor. Cred că acest lucru este meritul doicii mele care, spre deosebire de alte doici care le spun copiilor povestioare și le cântă cântecele de copii, îmi povestea despre Achile și Ulysse de când eram foarte mic. A fost o femeie care știa să citească și să scrie, și tare bună la suflet.

Câștigând concursul și aducând onoare familiei mele, tatăl meu, important om politic și un mare negustor al cetății, văzând pasiunea mea pentru cultură și artă, mi-a răsplătit efortul cu un sul de foi de papirus și câteva cuburi de cerneală pentru a începe să scriu. L-am întrebat ce să scriu? Să copiez, ca până acum, poemele înalților poeți?

Părinții mei sunt foarte înțelepți. Mi-au spus să scriu despre viața mea, o mărturie din timpul acesta pentru copii din veacurile viitoare. Să fiu martorul propriei mele vieți.

Așadar iată-mă așternând pe foile de papirus povestea vieții mele. Cum spuneam, m-am născut la sărbătoarea zeiței, iar acest lucru sigur mi-a guvernat dezvoltarea, mintea și educația. Doica îmi povestea, când eram mai mic, că eram singurul sugar din cetate care nu era legat fedeleș că să „cresc drept”. Părinții mei, au vrut să-mi cultive spiritul liber încă din leagăn. Erau convinși că statura mea va fi puternică și voi crește înalt și dacă îmi lasă corpul liber. Și multă dreptate au avut. Am crescut normal, ca ceilalți copii care fuseseră înfășați bine să nu-și miște mâinile și picioarele.

Am avut de mic multe jucării. Părinții mei sunt înstăriți și, dacă nu aveau timp prea mult să stea cu mine, îmi aduceau animale din lemn, case din cuburi pe care le construiam în curtea casei. Chiar și mingi mi-au adus, pe care le băteam de perete cât era ziua e lungă. Uneori doica aducea copiii de pe stradă la noi în curte să am parteneri de joacă.

Când am ajuns la vârsta școlii, părinții au adus acasă un pedagog. Un oarecare Anastasie, despre care tata aflase că este un om blând și educat. M-am speriat puțin de el și mi-era frică când mă însoțea zi de zi pe drumul către școală și înapoi spre casă. Era tăcut și mergea mereu cu doi pași în spatele meu, purtând în brațe tăbliile cu ceară, penele de scris și mai târziu, lira mea cu stinghie de argint ca a lui Ahile. Mi-era teamă de el tocmai pentru că era mai mult tăcut. Îi vedeam în clasă și pe stradă pe cei ai colegilor mei, care îi certau și băteau dacă nu scriau frumos, corect, sau dacă uitau versurile educatorului nostru etern, Homer. Anastasie ședea mereu pe scăunelul lui fără spătar, atent la ce se ne spunea profesorul sau gramatistul. Părea că învață odată cu mine.

Într-o zi, părinții mi-au permis să iau un cățel să îl aduc acasă. A fost cea mai frumoasă zi. De atunci încolo, în zilele în care nu mergeam la școală, ieșeam la plimbări lungi cu cățelul și cu Anastasie. Într-o după-amiază ne-am așezat la umbra unui măslin, aproape de poarta dinspre sud a cetății. Era în vremea în care ajunsesem la vârsta în care începeam să facem lupte și întreceri în aruncarea discului și a suliței și săream la groapa de nisip. Nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să mă dezbrac la pielea goală, să-mi ung tot corpul cu ulei și apoi să îl stropesc cu nisip ca să intru în arenă și să mă lupt, rând pe rând, cu ceilalți băieți. Anastasie mă urmărea la orele de sport, dar niciodată nu mi-a zis ceva. Îi spunea tatălui meu că mai ageră mi-e mintea decât trupul, deși sunt un tânăr înalt și zvelt.

În după-amiaza aceea, cum stăteam noi sub măslin, cu câinele odihnindu-se la picioarele noastre, Anastasie a oftat adânc și apoi începu să vorbească. Mi-a spus că e din Sparta și că viața lui a fost diferită de a mea. Când era bebeluș a fost crescut ca mine, cu corpul liber, să capete putere, nu înfășat ca ceilalți bebeluși din Atena. La 7 ani a plecat forțat de acasă, pentru că acolo copiii sunt ai statului, nu ai părinților. Învățau și ei să scrie și să citească, dar cel mai mult erau învățați să se bată și să supraviețuiască. Îmi spunea că Sparta nu avea nevoie de oameni învățați, cum era legea în Atena, ci îi voia supuși și apți de luptă. A fost un pui de lup, apoi băiat și ar fi urmat să fie iren sau efeb dacă nu ar fi reușit să fugă. Cât a fost mic făcea parte dintr-o ceată condusă de un iren, adică un băiat mai mare, care răspundea de cei mai mici și îi antrena să se supună fără crâcnire, să îndure oboseala și să iasă biruitori din luptă. El și tovarășii săi erau rași în cap, puși să meargă desculți și să se joace sau să se lupte dezbrăcați, ca să se călească.

Dormeau toți la grămadă în dormitoare cu rogojini de trestie pe jos. Nu se spălau și nici nu se ungeau cu ulei, așa cum facem noi aici, la Atena. Pentru orice greșeală, indiferent cât de mică, erau bătuți cu cruzime cu biciul de cei mai mari dintre ei. Mâncarea pe care o primeau era insuficientă și proastă, tocmai ca să îi determine să învețe să și-o procure singuri, fie prin furt, fie prin vânătoare. Anastasie mi-a povestit de tovarășul lui cel mai bun care a murit mâncat de vulpea pe care o prinsese ca să-și asigure hrana. De teamă să nu-i fie luată,, a ținut-o ascunsă sub manta, iar vulpea, și ea înfometată, a început să muște din el să se hrănească. Atunci a decis să fugă și să caute un loc în care să se simtă respectat, să învețe carte și să muncească, să găsească o familie la care să se angajeze.

În timp ce povestea lacrimile îi curgeau încet pe obrajii ce purtau urmele bătăilor și a lungilor zile petrecute sub soarele Greciei. Am pus o mână pe umărul lui, încercând cumva să îi iau povara durerii ce îl măcina. Am rămas amândoi în tăcere, unul lângă celălalt, cu cățelul la picioarele noastre până când carul cu patru cai ai lui Helios se apropia de împărăția lui Neptun. Atunci ne-am ridicat și ne-am grăbit spre casă. N-ar fi fost bine pentru noi să ne prindă noaptea pe străzi. Tata s-ar fi supărat, iar mama și doica tare s-ar fi îngrijorat.

Multă vreme am stat și m-am gândit la tovarășul lui Anastasie devorat de vulpe. Ce soartă tristă a avut un băiat, o soartă ce nu va fi cântată de poeții noștri. Doar dacă Anastasie nu mi-a făcut-o cunoscută tocmai pentru a o așterne eu pe papirus, să afle oamenii viitorului despre soarta grea a copiilor din Sparta. Și poate mi-a spus-o să mă încurajeze să iau calea spre marea școală a lui Platon, despre care tata îmi vorbea adesea.

[pagini lipsă]

Iată, au trecut două aniversări ale zeiței. Ca de fiecare dată, primesc foi de papirus și cuburi de cerneală pentru jurnalul meu. Astăzi am fost în Agora sofiștilor și a luat cuvântul. Povestea tovarășului lui Anastasie am spus-o cu voce tare în fața tuturor, cerând înțelepților prezenți să gândim împreună dacă cea mai bună educație pentru copii este a minții sau a trupului? Vom fi noi oare întotdeauna în războaie unii cu alții? Sau toate acestea le vom transforma în luptele minții și competițiile trupului pentru eternitate? Oare Homer nu a cântat valorile sufletului omenesc mai degrabă decât puterea trupului? Să dăm copiilor Atenei și Spartei învățătura homerică care să le aducă desăvârșirea spiritului. Să-i învățăm și dragostea pentru prieten a lui Ahile, dar și pe cea față de tată și cetate a lui Hector. Să-i învățăm puterea și meșteșugul vorbelor lui Ulysse. Aritmetica să le fie ghid în viață, dar să știe și ale muzicii puteri. Să le fie dragostea și adevărul comorile cele mai de preț

Am plâns cu lacrimile lui Anastasie coborând pe treptele piațetei și lacrimi am văzut și în ochii lor.”

Această imaginară mărturisire a unui adolescent atenian a fost inspirată de capitolul IV „Copiii. Educația” din cartea Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle de Robert Flacelière. Sunt de remarcat diferențele uriașe între cele două cetăți, Atena și Sparta, cu privire la creșterea și educația copiilor. În Sparta copiii aparțineau statului, iar statul lua băieții în ocrotire și se ocupa de educația lor odată ce aceștia împlineau 7 ani. La Atena copiii erau ai familiei care aveau obligația să aibă grijă de ei și să le ofere o educație minimă, care presupunea să știe să scrie, să citească și să aibă noțiuni elementare de aritmetică. În Sparta accentul s-a pus nu atât pe scris, citit și aritmetică, cât mai ales pe tehnici de luptă și de supraviețuire, încă de când statul îi lua de acasă. În Atena, sportul, luptele, aruncatul discului și al suliței, alergarea și săritura la groapa cu nisip, era introdus mai târziu, când copiii aveau 12 ani. Vârstă la care în Sparta băieții erau puși să își procure singuri hrana, cu scopul declarat de a își dezvolta șiretenia și agilitatea. În Sparta copiii mai mari îi coordonau și se ocupau de evoluția celor mai mici. La Atena, mulți copii aveau un pedagog care lua locul doicii când aceștia erau pregătiți să meargă la școală.

Mărturii despre sistemul de educație din cetățile grecești sunt întâlnite în operele homerice, ale poeților antici și clasici, dar și în volumele filosofice ale lui Platon sau Aristotel. Grecia își merită titulatura de „leagăn al culturii și al democrației” și pentru modul în care se îngrijea de educația copiilor. Nici unul nu era lăsat în urmă. Scrisul și cititul erau obligatorii, la fel ca aritmetica, iar obligativitatea survenea din faptul că grecii erau mari negustori și călători. Valoarea pe care o dădeau operelor homerice și faptul că îl considerau pe Homer „cea dintâi și mai bună doică” a copiilor arată că parte din educația copiilor o reprezenta creșterea respectului față de cultură și față de înaintași. Odată cu aceasta, le ofereau o educație morală de care poporul grec avea nevoie pentru întărirea comunităților, pentru a-și exprima superioritatea în fața altor popoare și pentru a justifica multe dintre acțiunile pe care le întreprindeau sau care se întâmplau în afara controlului lor.

Civilizația Greciei antice rămâne o sursă de inspirație pentru generațiile fiecărui veac.

Older Posts »