Andreea Talmazan

A trecut mai bine de o lună de când am participat la ediția din acest an a evenimentului „Mastering the Music Business” dedicat tuturor celor care sub o formă sau alta sunt implicați în industria muzicală din România, eveniment organizat de o echipă condusă de două bune prietene de-ale mele: Anca Lupeș și Carina Sava. În timpul care s-a scurs de atunci și până la momentul la care scriu aceste rânduri m-am gândit la emoțiile pe care le-am trăit pregătind workshop-ul de sănătate mintală și conferința pe care am  moderat-o, la emoțiile pe care le-am trăit în timpul desfășurării celor două momente, la cele pe care le-am avut stând de vorbă cu oameni care veniseră special pentru discuțiile despre sănătatea mintală în lumea muzicii. Dar și la amintirile și emoțiile asociate pe care le-am trăit în acea perioadă.

Pentru pregătirea workshop-ului am vizionat câteva documentare și filme despre artiști celebri. La sugestia Ancăi, am început cu „Some kind of Monsters”,un documentar despre o perioadă dificilă din viața trupei Metallica. Pentru a preveni o eventuală rupere, au apelat la ajutorul unui psiholog specializat în lucrul cu grupuri. Povestea se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Este impresionant să vezi bărbați faimoși, bogați, cu vieți aparent „de vis” cum își expun vulnerabilitățile, cum nu se sfiesc să verse lacrimi de durere în fața camerelor.

„The Rose” este un film emoționant inspirat de viața lui Janis Joplin. L-am revăzut pentru a nu știu câta oară și a fost la fel de copleșitor să (re)descopăr cum o tânără femeie talentată, victima unui bullying în copilărie pentru simplul motiv că îi plăcea muzica blues și aprecia compania copiilor de culoare, a intrat pe panta autdistrugerii. O artistă cu o energie vulcanică pe care industria a transformat-o într-o mașină de produs bani, ignorând complet faptul că era un om fragil care avea nevoie (și) de o vacanță.

Din documentarul despre ascensiunea lui Amy pe scena mondială am rămas, printre altele, cu o afirmație care ar trebui să dea de gândit oricărui părinte care își dorește să trăiască faima prin copilul său: „Succesul obținut înainte de 21 de ani nu-ți mai permite să te maturizezi.”

Fabulos este și documentarul despre viața lui Kurt Cobain, un copil în corp de adult, care a trăit, până să cunoască succesul, respingeri repetate, abuzuri emoționale și abandonuri.

Au mai fost pe listă documentare despre Nina Simone, clubul „27”, Michael Hutchence sau Heroes del Silencio.

Totuși, nu am văzut doar documentare cu potențial trist. O încântare a fost cel despre P!nk „All I know so far” și cel despre Keith Richard. P!nk și soțul său au apelat la ajutorul unui psihoterapeut de cuplu la începutul relației, înainte de a avea primul copil. Atât la P!nk, cât și la Keith am observat simțul umorului și autoironia, două caracteristici importante ale unor oameni echilibrați psihic. Ambii practică recunoștința pentru ceea ce au și ce trăiesc; au capacitatea de a-și asuma greșelile și responsabilitățile;  obișnuința de a face (auto) evaluarea performanțelor.

Revenind la MMB 2021. Workshop-ul l-am început cu o afirmație aparent simplă, dar care a avut un impact asupra celor prezenți, după cum mi-au mărturisit la final.

„Să nu uităm că înainte de a fi artiști, sunt oameni.”  Oameni care au propriile povești de viață, propriile traume din copilărie, care prin muzică sublimează energia zbuciumărilor interioare. Muzica lor este rezultatul durerilor lor emoționale. Poate că acest lucru apare cel mai clar în istoriile de viață ale celor incluși în clubul „27”, clubul celor care au cunoscut succesul când nu erau pregătiți pentru el.

Artiștii nu sunt feriți de suferință. Încă de la început, ca un părinte care fantasmează despre copilul său nenăscut, fiecare muzician fantasmează despre succesul pe care îl va cunoaște, cum își va auzi muzica la radio și își va vedea clipurile la tv, cum va vinde mii, zeci de mii sau milioane de discuri, cum va călători în lumea întreaga și va avea concerte în fața a zeci de mii de oameni în cele mai spectaculoase și mai faimoase arene din lume; cum vor fi vânați de presă sau vor da interviuri celor mai mari jurnaliști; cum se vor scrie cărți despre ei, se vor realiza documentare sau filme artistice; cum vor fi urmați de fani peste tot și cum se vor crea fan cluburi în onoarea lor.

Odată pornind pe drum însă,, acesta nu este lipsit de obstacole și de suferință. Printre primele dureri pe care un artist aflat la început de drum, dar nu numai, este respingerea. Atunci când radiourile și televiziunile refuză să introducă piesele și clipurile în playlsit. Sau atunci când angajamentele pentru concerte nu se concretizează. Sau, dacă au fost „bătute în cuie” se anulează brusc într-un mod inexplicabil. Respingerea poate fi resimțită în orice fel de situație în care muzica, produsul artistic nu este apreciată de o „autoritate” importantă pentru artist.

De ce este dureroasă respingerea? Pentru că în general noi, oamenii, fără să fi fost învățați pe parcursul  dezvoltării noastre că nu este așa, interpretăm că respingerea a ceea ce facem este o respingere a noastră, o ființei noastre, a cine suntem. Iar mintea are niște mecanisme senzaționale, dar și dăunătoare pentru echilibrul nostru psihic, de a traduce respingerea în gânduri legate de validitatea și valoarea noastră ca profesioniști pe de o parte, dar și mai dureros ca ființe umane pe de altă parte.

Într-o trupă lucrurile nu stau diferit, dar apar și alte tipuri de situații generatoare de suferință și conflict. La început de drum, mânați de dorința de a cânta și de a-și face muzica cunoscută, membri unei trupe se află într-o stare de fuziune. „Gândim la fel, simțim la fel” este ceea ce ar putea caracteriza începuturile. Timpul petrecut împreună poate să fie de 24/7 la repetiții, în studio, pe drumuri, la concerte, interviuri etc. Conștient sau nu unul din membri preia rolul de lider. Pe măsură ce timpul trece, contextele de viață ale fiecăruia se schimbă, apar partenerii de viață, copiii, alte oportunități de carieră, starea de fuziune dispare și lasă loc frustrărilor, agresivității, furiei, reproșurilor etc. Este perioada în care liderul inițial pretinde supunere și urmarea planului inițial. Ca un părinte în fața copilului care crește și își creionează propria personalitate și care ajunge să se întrebe unde i-a dispărut bebelușul cu care se afla în fuziune și perfectă armonie, acest lider este dezorientat și, în loc să încerce să înțeleagă nevoile partenerilor săi, ia decizii din ce în ce mai iraționale, alimentându-și fantasma de grandoare. În această perioadă se întâmplă fenomenul pe care în prezentare l-am numit „Singuri, dar împreună … Nu ești mama!” Și celor care nu suntem artiști ni se întâmplă să intrăm în relații în care sfârșim simțindu-ne mai singuri decât am fi dacă chiar am fi singuri. Vi s-a întâmplat? Această întrebare a trezit o altă reacție emoțională în cei prezenți.

În documentarul cu Keith Richards Tom Waits a făcut o afirmație care mi-a plăcut și care este valabilă pentru fiecare dintre noi: „Ceea ce vede publicul este o PERSONA. Artistul trebuie să-și construiască o armură ca să continue să existe ca o ființă umană.”

Deseori ne uităm la artiștii pe care îi admirăm ca la niște zei. Și e firesc să se întâmple așa. E adevărat că mai există cealaltă realitate care spune să nu-ți întâlnești idolii ca să nu fii dezamăgit. Continuând paralela cu dezvoltarea umană, copiii mici își idealizează părinții în mod natural. Pe măsură ce cresc apare tot natural fenomenul de dezidealizare, în care copiii devin treptat conștienți de limitele umane ale părinților săi. Mama nu mai este zâna cea bună a cărei menire este să satisfacă pocnind din degete orice nevoie, iar tata nu mai este zeul puternic care face lucrurile să se întâmple. Așa și cu artiștii. Sunt priviți ca zei, dar pe măsură ce te apropii de ai, inevitabil observi că sunt oameni cu numeroase calități dar și defecte.

Privind însă din perspectiva artiștilor, imaginea idealizată cu care se identifică se va transforma într-o povară. Vor cere ei înșiși și mai mult, și mai mult de la ei. Ca să poată da ceva și mai valoros lumii, vor căuta să-și depășească limitele. Vor căuta modalități care să-i facă mai creativi și mai rezistenți. Și așa se ajunge la consum de droguri, alcool și sex, toate acestea fiind căi prin care pe de o parte vor acoperi golurile afective pe care le resimt pe măsură ce activitatea artistică scade în intensitate, când creativitatea nu mai este la cote înalte, când, concret, nu mai sunt difuzați la radio și tv, când nu se mai regăsesc în nici un fel de clasamente, când pare că lumea i-a uitat. Sau atunci când,dimpotrivă, lumea,industria, fanii cer mai mult și mai mult de la ei.

Artiștii, ca orice alt om, vor resimți în diverse situații, emoții precum rușinea, vinovăția, furia și deseori vor trăi depresia. Acestea sunt în legătura cu realizările lor, cu performanțele lor. Cel mai probabil au fost trăite cu intensitate în perioada de lockdown de anul trecut de mulți artiști. Cu toate acestea au fost unii care au găsit căi prin care să se păstreze echilibrați pe ei și să ofere fanilor încredere și încurajări. Robbie Williams, spre exemplu, a fost unul dintre ei. În ultimul an și jumătate a fost în contact permanent cu fanii săi prin intermediul rețelelor de socializare. Petrecea câte o oră în fața ecranului cântând și conversând cu următorii săi, cu soția sau cu mama sa. La noi, poate cei mai vizibili au fost Adrian Despot și Tudor Chirilă care au folosit rețelele de socializare pentru discuții la distanță cu alți muzicieni, sau pentru concerte live prin platforme dedicate.

Apropo de Despot, vorbeam la workshop despre capacitatea de auto-ironie și mi-am amintit că citisem cu câteva zile în urmă un interviu în care spunea că în materie de muzică și producție muzicală au dus performanța până la cer, dar în mentalul colectiv va rămâne tot cu replica spusă la enervare „3 în p… mea”,

Ironia și auto-ironia,simțul umorului mai exact este o caracteristică a sănătății psihice, conform teoriei dezvoltării narcisice a lui Kohut. Am văzut asta întâmplându-se cu naturalețe în documentarele cu P!nk și Keith Richard. Dezvoltarea acestei capacități necesită un efort din partea fiecărei persoane de a se cunoaște cât mai bine cu putință, să își știe calitățile și defectele, să își cunoască limitele și să nu îi fie teamă să traseze limitele.

Ce nu am apucat să spun la workshop, dar o fac acum, este legat de soluții.

Ajungi artist, ai resurse financiare. Mulți ale căror vieți le-am văzut detaliate în documentare și filme au ales să dea banii pe droguri, alcool și sex. Dar dacă tot ai bani de ce nu ai face altceva cu ei care să te țină în viață și sănătos. Tot din documentare am extras câteva idei, idei care sunt validate și de literatura de specialitate și de practica clinică.

Sigur, prima variantă ar fi psihoterapia. Banii pot cumpăra ore de psihoterapie care este una dintre căile prin care un om poate ajunge să se cunoască, să se dezvolte, să găsească un echilibru și să se împace cu „monștrii interiori”. 

O altă variantă ar fi călătoriile și vacanțele alături de familie, departe de industrie. Banii pot cumpăra timp de calitate petrecut în izolare.

Hobby-urile pot fi întreținute cu bani. Am văzut la Kirk Hammet că practică surf, la P!nk am văzut pasiunea pentru călătorii și pentru vin, la Lars Ulrich am văzut pictura, la Keith Richard am văzut pasiunea pentru a descoperi muzică de blues veche și colecțiile de ghitare.

Jurnalul. Un jurnal este un prieten bun și tăcut, care primește gândurile și temerile, care nu se supără și nu se sperie că îi împărtășești cele mai întunecate părți ale tale. Și are și calitatea de a fi o resursă pentru creații viitoare.

Sigur, sunt și altele și depind de personalitatea fiecăruia. Important este ca fiecare să o caute pe cea mai bună pentru sine.